*În realitate, nu ai niciodată timp. În Adevăr, te raportezi numai la Veșnicie. *În realitate, uneori ura învinge. În Adevăr, inimile nu știu decât să iubească. Chiar și pe vrăjmași. Iubirea învinge întotdeauna. *În realitate 1+1 fac 2. În Adevăr 1+1= Veșnicia. *În realitate, în fața ta se află doar un cerșetor. Doar un bolnav. Doar un orfan. Doar un flămând. Doar un însetat. În Adevăr, în fiecare din ei se ascunde chipul Domnului – dacă asculți cu atenție poți auzi… „

Mă uit în newsfeed şi mă frapează faptul că ne facem atât de multe fotografii singuri, cu telefonul, majoritatea în trafic :) Asta spune foarte multe despre lumea în care trăim astăzi. Din ce în ce mai însinguraţi, din ce în ce mai îndrăgostiţi de noi înşine, din ce în ce mai plini de întrebări pe care, pentru că nu le găsim răspuns, le îngropăm sub încă o linie conturată tremurat unei imagini publice pe care ne-am creionat-o şi pe care ne străduim să ne-o însuşim. Din ce î

"Întrebarea este ‒ mai ştim să fim femeia vieţii cuiva? Sau, tot încercând să fim femeia vieţii unuia sau altuia, am uitat să fim în primul rând femeia vieţii noastre. Femeia sufletului nostru. Şi ne mirăm apoi că oamenii fug de noi. Sau, dacă nu fug, nu vin către noi aşa cum ne-am dori. Păi, dacă noi înşine fugim de noi, cum ar putea veni cei pe care îi fugărim în goana noastră disperată de a obţine răspunsurile pe care numai noi înşine putem să ni le dăm? Cum să nu alerge s

Am dormit într-una din nopţile trecute la un castel, fostă reşedinţă a unui conte. Există o legendă care spune că o femeie care l-a iubit enorm în timpul vieţii vine şi acum, noaptea ‒ în fiecare noapte ‒ se aşază pe o bancă ‒ aceeaşi bancă ‒ şi îl aşteaptă. Inutil să mai spun că ea este doar o fantomă. Inutil să mai spun că, şi dacă nu ar fi, el nu vine niciodată, aşa cum probabil nu a venit nici când trăiau. Cu toate că ştiam că nu era decât o legendă, cu toate că ştiam c

Oare cum ar fi arătat wall-ul lui Mihai Eminescu dacă ar fi avut Facebook? Cine ar fi avut oare răbdare să citească "Luceafărul"? Durere de seară. Trăim din ce în ce mai la suprafaţă. Leac de seară. Fug în mine. Plonjez în adâncuri de suflet. Dar de seară. Ofer... tăcere. E din ce în ce mai greu de găsit :) "Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

Te iubesc Virgulă Urmează un "Dar" Un "Însă", Un "Şi", Un "poate..." Te iubesc Semnul exclamării Aici. Acum. Nebuneşte. Ard. Cu fluturi în stomac, Cu bătăi nebune de inimă, Cu crize de-a dreptul copilăreşti de gelozie, Cu senzaţia acută că nu mai am aer dacă nu eşti lângă mine. Şi că îmi ia sângele foc atunci când eşti. Cu dor. Cu poftă. Cu durere. Mai mult decât am iubit vreodată pe altcineva. Pătimaş. Posesiv. Hotărât. Vreau să fii a mea. A nimănui altcu

"Când am venit, mi-a dat câţiva talanţi. Trebuie să îi înmulţesc! Nu am timp să mă uit cu invidie la cei care sunt înzestraţi poate cu mai mult. Nu am când să mă uit cu superioritate la cei care au primit mai puţin. Nici măcar nu am cum să fiu mândră de tot ce am, pentru că nu e nimic al meu. Totul e al Lui. Aşa încât, pot doar să fiu recunoscătoare. Şi trebuie, mai ales, să fiu responsabilă. În faţa Lui. Am o datorie sacră de împlinit – doar a avut încredere în mine că pot î

"Iubesc ridurile de pe chipurile femeilor. Îmi place să ghicesc povestea din spatele fiecăruia..." , îmi spunea cândva Marc Levy, un scriitor ‒ dar înainte de toate, un Om ‒ pe care îl preţuiesc enorm. Îmi vin în minte cuvintele sale şi mai ales privirea lui, vânătoare de taine, în timp ce privesc un portret de-al meu primit în dar de la un alt Om drag. Un tablou superb! Ştiţi ce mă fascinează însă cel mai mult? Un Cearcăn! Nu îmi pot lua ochii de la el. E redat parcă nu în c

Se îmbrăţişară îndelung. Apoi ea se întoarse pe tocurile înalte şi plecă în grabă lăsând în urmă o dâră de parfum. Tare. Aproape bărbătesc. El rămase pe loc, privind-o. Zâmbea. O urmărea cu drag cum se îndepărta grăbită, cu mişcări legănate, hotărâtă, probabil bifând în minte sarcini presante de pe agenda zilei. El părea că nu are nici sarcini de bifat, nici treburi presante, nici griji, nici probleme, nici stres, nici grabă. Părea desprins de timp stând acolo cu zâmbetul pe

O plajă pustie la apus. Întinsă la soare pe piatra inimii mele, în zgomot de val care loveşte sacadat ţărmul. Marea tace. Şi Este. Un vânt cald de seară îmi şopteşte în treacăt: ‒ "Ce e val ca valul trece." Fii mare în inima celuilalt. Sau nu fi nimic... ‒ "Mă simt uneori ca o mare din care nu ai înţeles decât un val. Ca un poem pe care îl traduci cu google translate. Ca un pământ fără munţi, văi sau prăpăstii, căci gândul tău mi-a citit doar câmpia. Şi-mi cutreieră-n gol