Dl. Dan Puric despre "Floarea din asfalt"

FLOAREA RĂSĂRITĂ DIN ASFALT

​ "Stilul e omul!”, spunea candva marele naturalist francez Buffon. Parafrazându-l peste timp, aș putea și eu la rândul meu să afirm: „Această carte este însăși autoarea ei!”. Căci ce este în ultimă instanță Alexandra Svet, scriitoarea, dacă nu tocmai această „floare” care a îndrăznit să înflorească din asfalt?! A apărut pe neașteptate, cu superbia florii răsărite din deşert într-o lume urâtă, fără anotimpuri, riscând totul și parcă vrând pe cont propriu să țină loc de o întreagă primăvară.

Am spus "deșert" gândindu-mă la biata Românie de azi, ajunsă o imensă pustie sufletească în care și nisipului, bătut de vânturi de colo-ncolo, îi este interzis să-și mai amintească de stânca ce-a fost odată.

Și-atunci te-ntrebi cum de-a îndrăznit mica și plăpânda floare să apară? Și mai ales de unde sămânța aceasta bună și roditoare de aleasă calitate, mirosind a pământ românesc de care un câmp întreg s-ar putea îndrăgosti? Dar acei dintre noi care nu și-au pierdut, încă, din suflet mirosul veșniciei acestui neam o putem simți, adulmecând că ea vine de departe. Pesemne de atunci de când țara asta era plină de asemenea flori, împrăștiate liber peste blânde câmpii și dealuri răsfățate parcă de atâta frumos dăruit de Dumnezeu și retezate crunt, fără de milă, toate într-o sinistră noapte, de secera bolșevică. Apoi timpul s-a chircit de spaimă și repede de tot, ca la un unic ordin, secerătorii morții au transformat minunea de plai românesc în maidan de gunoaie, apoi în deșert sufletesc, pentru ca astăzi, în numele „civilizației”, sub ochii noștri rătăciți de atâtea suferințe, să toarne asfalt. Tone, mii de tone de material fără viață, peste viața acestui popor, ca ea să fie îngropată și uitată definitiv. Acolo unde odată erau câmpurile cu minunatele flori, trec astăzi, indiferente, sigure pe sine, șoselele asfaltate ale gândirii unice.

Iată „pustia civilizată” a României de azi! Dar biata mea floare răsărită atât de imprudent printre cauciucurile nervoase și țevile de eșapament ale „modernității” siluitoare de azi, fără de timp și de sens, ce ne suprimă încet și sigur întreaga ființă, ne povestește, parcă strigând din răsputeri, că atunci, în clipa aceea fatidică, pentru acest neam, acele flori s-au opus cum au putut și ele secerii ucigașe, dând țărânei acestui neam trupurile lor ușoare fără de viață și nouă, celor de azi, amintirea mirosului lor curat de pământ românesc. Căci în ultimă instanță asta face Alexandra Svet cu această carte: „înviază trecuturi” ce nu și-au trăit viața și compătimește „prezenturi” ce n-ar merita să trăiască, dându-ne astfel nouă, celor de azi, șansa să ne apropiem, parcă pe nesimțite, de un destin demn, pe care l-am avut odată și pe care nu mai știm să îl respirăm.

De la un capăt la altul, circulă prin floarea asta unică, ce-a îndrăznit să înflorească într-o lume lipsită de cer, o esență tare, impenetrabilă, ca și cum, printr-o pronie cerească, o lumină sufletească necoruptă a plouat-o în mod nevăzut, șoptindu-ne astfel, prin răsărirea ei miraculoasă, că sub asfaltul „atotbiruitor” stă neclintită de la locul ei, în murmur de rugăciune, „Grădina Maicii Domnului”!

Dan Puric

Postări recente
Archive
Follow Us
  • Facebook Basic Square
  • Twitter Basic Square
  • Google+ Basic Square
Search By Tags