Scrisoare de la Sfantul Munte Athos. Despre "Floarea din asfalt"


Motto: „Floarea din asfalt” face parte din nobila stirpe a cărților al căror sens și mesaj este trezirea la esențial.”

Citind cartea Alexandrei Svet, îți revine în minte, inevitabil, faimosul adagiu dostoievskian: ”Frumusețea va mântui lumea.” ”Floarea din asfalt”, scriere confesivă vrednică de un premiu de debut nu doar în România, ci și în oricare dintre marile literaturi ale lumii, stă mărturie că veritabila operă artistică are un rol izbăvitor, așa cum se întâmplă de fiecare dată când, în interiorul acesteia, Frumosul, Binele și Adevărul se întrepătrund. În cazul scrierii de față, valoarea estetică, mesajul de viață, căutarea ardentă a sensului converg spre a convinge că Adevărul, Binele și Frumosul reprezintă, de fapt, ceea ce-l apropie pe om de transcendență și îl sporește. (Simone Weil: ”Frumusețea are o dublă funcțiune: ne leagă de Dumnezeu, desemnează limba universală între oameni și chiar acest fapt ne introduce în ordine și armonie. Ea, frumusețea, realizează unitatea în sânul diversității, ea face manifestă eternitatea.”)

Desprins parcă dintr-un scenariu hollywoodian, subiectul cărții este totuși sută la sută autentic.

O tânără femeie de afaceri din estul Europei (România), nemulțumită de obtuzitatea și corupția mediului politic și economic din țara ei, sătulă de frustrările şi dezamăgirile acumulate în douăzeci de ani de democraţie originală, tipic balcanică, lansează în 2009 un manifest incendiar pe Facebook: ”Treziți-vă! Asta nu e România noastră!”. Propunerea-alternativă a Alexandrei Svet – ”o Românie a valorilor, cu balls și cu coloană vertebrală”, condusă după model corporatist – se bucură de un ecou neașteptat. Cuvintele ei aprind în inimile a sute de mii de oameni nădejdea unui ideal, a unui model, a unei soluţii. Alexandra devine celebră peste noapte, este invitată pe toate canalele TV, primește o avalanșă de adeziuni din țară și din toate colțurile lumii. Se profilează prima mișcare grassroots de amploare din România, condusă de ”tânăra care pare decupată mai degrabă de pe coperta unei reviste de modă”, pe care unii o numesc, mai în glumă, mai în serios, o combinație de Jeanne d’Arc și Evita Peron. Încurajată de feed-back-ul primit, Alexandra se hotărăște să pornească la luptă pentru a răsturna un sistem de care toată lumea e scârbită.

Lovitură de teatru, însă…! ”Jeanne d’Arc” a României dispare de pe scena publică la fel de fulgerător precum apăruse, curmând, totodată, ceea ce promitea să fie un tsunami social-politic. După cinci ani de tăcere, revine pe neașteptate în viața cetății, sub forma unei autobiografii - ”Floarea din asfalt”, menită să răspundă întrebării de pe buzele multora: ”Cine este Alexandra Svet?” Rezumând intriga cărții, s-ar putea zice că ne întâlnim cu o replică modernă a celui mai frumos basm românesc, în care eroina, Ileana Cosânzeana, spre deosebire de fata din poveste, plecă ea în căutarea lui Făt Frumos, simbol al tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte. Aflăm astfel că încă din adolescență Alexandra e năpădită de un dor neștiut, de ”gândul obsesiv la ceva mai mare decât mine, la ceva mai important decât siguranţa zilei de mâine, la ceva dincolo de dorinţa mamei de a mă vedea şi pe mine în rând cu lumea, la ceva mai presus de lucrurile fireşti pe care ar fi trebuit să şi le dorească o fată de vârsta mea.” Nimic de mirare, deci, că până la momentul lansării manifestului, Alexandra își trăiește viața în ritm de... roller coaster. Fotomodel, patroana unei firme de relocări la 24 de ani, lucrând 12-14 ore pe zi, Alexandra, mânată de ”acea dorință hămesită de a sfârâma zăgazurile, de a sfâșia vălul, de a afla tainele”( C. S. Lewis) nu lasă nici o piatră nerăsturnată în căutările ei. Cutreieră jumătate din lume (de la Ibiza la Chicago, din Frankfurt la Havana, din Hawaii până în Bahamas, din Saint-Tropez la Miami, trecând prin Ecuador, Iordania, Argentina sau Ucraina) căutând și negăsind nici în iubire, nici în natură, nici în distracții, nici ”măcar” în plante halucinogene răspunsul la întrebarea ce o obseda încă de mică: ”Ce este infinitul? Ce e dincolo de stele, de lună, de Universul acesta, de celelalte universuri… Și dincolo? Dincolo de tot?”. /preaplinul după care tânjea:"Asta-i tot? Vreau mai mult, vreau altceva." La 30 de ani, fata care vroia să-l cunoască pe Dumnezeu și nu ezitase să zboare până la capătul lumii, ba chiar ar fi mers oriunde, până și-n iad ca să-L găsească, nu-și găsește locul nicăieri; se simte ca ”o crisalidă ce se visează fluture”, ”dornică să învie într-o formă mai frumoasă, mai liberă, mai bogată”, dar care n-are forţa și nici ”nebunia” să iasă din coconul înăbușitor.

La scurt timp după publicarea Manifestului, strigăt-zbatere-chemare de a se regăsi și rezidi pe sine, de a redescoperi și reconstrui tot ce e mai profund și valoros în România, calea Alexandrei se intersectează cu cea a unui renumit artist… Acesta o sfătuiește ca, înainte de a încerca să schimbe lumea, să citească o carte dedicată martirilor din închisorile României comuniste. Lectura are un efect seismic. ”Fericiți cei prigoniți” devine punctul de cotitură din linia destinului Alexandrei, căci în paginile lucrării ea află etalonul ”omului frumos”, modelul de desăvârșire după care tânjise toată viața, răspunsul la toate frământările ei existențiale, tiparul vieții comunitare la care aspira.

Confruntată cu distanța cosmică pe care o resimte în raport cu chipul demnității împărătești a omului, Alexandra intră într-un îndelungat și dureros proces de metanoia, sub semnul christic al ”întoarcerii fiicei rispitoare”. Călătoria în străfundurile propriului suflet se împletește cu descoperirea straturilor României profunde, o Românie prea puțin cunoscută, dar care conține în ea tot ce e mai veritabil, mai bun, esențial și, totodată, pilduitor lumii întregi. Urmează ani de lupte, de căderi și ridicări, de minuni și întâlniri cu oameni minunați, de păcate și iertări, ”poate cei mai grei ani, dar și cei mai plini de binecuvântări și de autenticitate”, sub semnul ”florii din asfalt”, al reînvierii unui suflet renăscut prin har din cenușa propriului ego. O vreme de coacere, de frământări și prefaceri lăuntrice, din care va rodi viziunea unei noi căi – infinit mai matură, mai

profundă, mai cuprinzătoare, mai ziditoare – de reformare a stării de lucruri deplorate în Manifestul din 2009.

Calea schimbării exterioare prin revoluția interioară. O cale, singura cale care te face să înțelegi – și să acționezi potrivit acestei înțelegeri – că răul din afară nu poate fi biruit dacă n-ai învins mai întâi răul din tine... că o societate nu poate fi sănătoasă atâta vreme cât celulele care o alcătuiesc sunt bolnave... că tragedia omului nu se află în epoci, în forme istorice, politice, economice; ea începe atunci când omul își uită obârșia divină, când nu-L mai cunoaște pe Dumnezeu... că nu societatea ci omul este esența problemei, și că toate problemele omului se soluționează în spațiul credinței și trăirii în Dumnezeu: ”Atunci Dumnezeu nu apărea nici El in Manifestul meu. Astăzi am înțeles că nu se poate nimic fără El”... că este nevoie nu numai de competență și pricepere managerială, ci și de caractere, nu doar de un exterior expert organizat, cât mai ales de oameni frumoși, de ”oamenii cu mărime de suflet, care fac cu perseverență lucruri frumoase, dăruindu-se fără rest pentru neam... care și-ar da fără să ezite chiar și viața pentru țară sau pentru aproapele aflat la nevoie.”

Dar mai presus de toate, e neapărată nevoie să pricepi, aidoma eroului lui Saint-Exupery, că pentru a străbate calea schimbării, ”trebuie să începi prin jertfă, ca să întemeiezi dragostea. Dragostea, mai apoi, poate solicita alte sacrificii, și le poate întrebuința în vederea tuturor biruințelor.”

sau, mai succint

Calea schimbării exterioare prin revoluția interioară: ”Îmi amintesc zâmbind că acum cinci ani voiam să schimb lumea, țara, totul în jurul meu. […] Astăzi îmi dau seama mai bine decât oricând de ridicolul acestei intenții, atâta timp cât eu însămi sunt la începutul unui drum atât de lung și de greu, la începutul unei lupte atât de aprige, la primii pași pe-o cale atât de plină de spini – spre propria mea despătimire.

Atunci îi căutam… Între timp […] mi-am găsit nebunii cei frumoși… oamenii cu mărime de suflet, care fac cu perseverență lucruri frumoase, dăruindu-se fără rest pentru neam... care și-ar da fără să ezite chiar și viața pentru țară sau pentru aproapele aflat la nevoie… însă constat că asta s-a întamplat doar când m-am străduit, în mod consecvent, să devin eu însămi un om frumos. Doar când am început, la rândul meu, să mă străduiesc să mă mișc duhovnicește, fizic, faptic în direcția verticală.

Atunci gândeam măreț... Astăzi? Mă concentrez pe lucruri ceva mai simple… să trăiesc curat, în rânduială, și să fac bine lucrurile pe care le fac, oricât ar fi de mărunte…. Să îmi ajute Dumnezeu să pot să iert, ca să îmi fie și mie iertat. Să pot să nu arunc cu pietre, să nu judec, să nu pizmuiesc... să pot să mă ridic de fiecare dată când cad și să îl ridic pe cel căzut, de voi putea... Să le fac eu bine pe-astea întâi, să pot să țin aproape de nebunii mei frumoși și vom vedea apoi cum stă treaba cu schimbarea în lume... Lupta de-abia începe.”

Avem, așadar, de-a face cu o carte a marilor teme (iubirea, moartea, divinul, experiența spirituală, tradiția, modernitatea, identitatea, conștiința binelui și a răului, etc.), a înțelegerii superioare a umanului, cu o scriere de mare altitudine și atitudine etică și culturală, de o stilistică armonioasă, tămăduitoare, profund morală. O poveste a devenirii întru Ființă, a regăsirii de sine și a împlinirii lăuntrice, autentice, izvorâte din cunoașterea tainei iubirii divine. O istorisire despre tot ce are România mai bun și mai luminos – oamenii care au trăit profund și autentic creștinismul de-a lungul vremii și mai cu seamă în infernul temnițelor și lagărele comuniste din secolul XX.

*

Cheia de boltă a scrierii este ”omul frumos”, răsfrângere a lui Hristos, manifestarea plenară a Frumosului.

Ca un nou Diogene, Alexandra Svet pleacă în căutarea unor Oameni, dovedindu-se în final mai câștigată decât cinicul filosof grec. Având un ochi exersat în a sesiza lumina din semenii ei, ea descoperă și scoate la iveală din interiorul unei lumi asaltate la tot pasul de întuneric, oameni frumoși, buni, oameni ca în basme, contemporani cu noi.

*

”Floarea din asfalt” este un melanj de ”Jurnalul fericirii” (Nicolae Steinhardt) și ”Întoarcerea la Hristos” (Ioan Ianolide), transpus în datele lumii post-moderne. O carte despre salvarea spirituală, de data aceasta nu din infernul concentraționar comunist, ci dintr-un univers seamănând tot mai șocant cu ”Minunata lume nouă” a lui Huxley. Pe măsura înaintării în lectură, realizezi cu stupoare și cutremurare că evadarea din temnița modernă a confortului, din chingile corectitudinii politice și din ghearele Reeducării Soft, din colivia aurită a show-bizului mondial, hedonist și tehno-idolatru, nu e cu nimic mai ușoară decât eliberarea din strânsoarea brutal-malefică a comunismului.

Scriitoarea își asumă rolul de custode al memoriei transcendenței într-o lume a Fugii de Dumnezeu, a ostracizării tainei, a degradării galopante a sacrului. Modelul ”omului frumos”, înduhovnicit, înrădăcinat în Tradiție, este contrapus mutantului antropologic contemporan – omul plat, orizontal, robotul post-uman debarasat de mister, trăind într-un prezent perpetuu vid, ”într-o lume care nu-ți mai lasă timp cu tine, spațiu pentru întrebări sau luxul de a gândi, în care trăiești pe pilot automat.”

”Floarea din asfalt” poate fi considerată, pe drept cuvânt, un fir contemporan al Ariadnei care te scoate din labirintul buimăcitor al modernității narcisiste, roasă de nihilism, din confuzia de astăzi a valorilor artistice, morale și ideologice.

Un far al Alexandr(i)ei proiectând lumina sensului într-un univers patologizat, relativist, populat de o umanitate în descompunere, răzvrătită și angoasată, copleșită de grotesc, violență și imoralitate, fobică față de tradiție și religiozitatea autentică.

Un manual de exorcizare a unor vremuri schimonosite de nefiresc, un veritabil antidot existențial într-o epocă de degringoladă spirituală, de sinucidere asistată a civilizației.

Într-o vreme în care cuvintele sunt mai călcate în picioare decât omul însuși, înghesuite fiind în noi cămăși de forță ideologice, cuvintele ”Florii din asfalt” sunt veritabile trasoare despicând bezna unei lumi ce-ncearcă cu tot mai multă înverșunare să ne fure dreptul la Veșnicie.

*

Scrisul Alexandrei Svet, uimitor de matur pentru o debutantă, impresionează prin forța epică, bogăția narativă și timbrul stilistic aparte. Frapează ușurința, bucuria, grația cu care autoarea mânuiește condeiul. Limba melodioasă, ritmul armonic, dramatismul liric al ideii garantează plăcerea estetică, livrându-te unei stări cvasi-euforice. Frazele incandescente, adevărate torente de lavă revărsate pe versanții paginilor, se cristalizează în poeme în proză, pline de muzicalitate și sensibilitate. Textul pare lucrat/montat în filigran. Efectul este sinestezic, solicitând toate simțurile. Ai impresia că din, și de dincolo de cuvinte răzbate lumină, că ai în mâini o carte solară, inspirată, debordând de autenticitate, țâșnind dintr-un preaplin sufletesc.

Autoarea scrie iubind, iar cine iubește, vede în profunzime. Intensitatea și finețea, atenția și tandrețea cu care sunt sesizate adâncurile de taină ale lumii au ceva din deplinătatea chipului în care Eva trebuie să fi privit lumea înainte de Cădere.

Structura textului este postmodernistă. Lucru rarisim, autoarea știe să vorbească despre teme ”grele” pe limba omului de azi. O face cu o rară îngemănare de prospețime, candoare, empatie și bună-credință, slalomând cu dezinvoltură prin stiluri și registre literare eterogene: eseul, poezia, maxima, epistola, însemnările de călătorie, notația de jurnal, citatul filocalic, statusuri Facebook, etc.

În ciuda riscurilor pe care le implică abordarea unei tematici de o asemenea anvergură, narațiunea nu este pândită nici o clipă de pericolul derapajului tezist, de căderea în didacticism. Așijderea, patosul liric confesiv nu eșuează în sentimentalism sau lacrimogen. Dimpotrivă...

Textul seduce, cucerește, electrizează, insuflă, fiindcă limba ”Florii din asfalt” nu este alta decât limba lumii Credinței, genial descrisă de Max Picard – o limbă în care vorbele și ideile sunt soli ai comuniunii de adâncime cu Duhul lui Dumnezeu. De aici și forța, vraja și bogăția unor astfel de cuvinte, senzația de rotund și de plin, sentimentul de încredere pe care-l inspiră. Să mai spunem că limba ”Florii din asfalt” e atât de vie, de plină de căldură și de apropiată omului, pentru că în lumea Credinței, a Binelui, Adevărului și Frumosului, toate traiectoriile cuvintelor gravitează în jurul Logosului, dând naștere unui nou miracol: ”Așa cum rugul ardea cu vâlvătaie când Dumnezeu s-a arătat în el, tot așa arde și limba când Dumnezeu grăiește prin ea... rămâne doar duhul pur al cuvântului, adevărul lui Dumnezeu.” (Max Picard, Fuga de Dumnezeu, Ed. Anastasia, București, 1998, p. 90)

Negreșit, Alexandra Svet scrie precum îi este numele: luminând în jurul ei. (Svet – lumină, lb.slavonă ) Deopotrivă, ”Floarea din asfalt” este o punte de lumină aruncată-n noapte, încercând o întâlnire cu toate acele flori de foc – suflete frumoase, care răsar arzând din loc în loc pe întinderile de asfalt ale Pământului.

*

”Floarea din asfalt” vine să umple un gol etic și estetic într-o literatură post-modernă și post-totalitară românească în mare parte lipsită de substanță, aliena(n)tă, obsedată de urât, absurd și derizoriu, alergică la verticalitate și înțepenită într-o orizontalitate meschină, golită de orice sens, destinație și identitate.

Miza cărții este monumentală – repunerea în discuție a românității în datele sale fundamentale (spirituale, istorice, psiho-sociologice, administrative, ale mentalului colectiv), misiune aproape imposibilă după mai bine de jumătate de veac de alienare a ființei naționale, de falsificare a identității și denaturare a istoriei. Autoarea, ultima verigă dintr-un lanț genealogic implicat eroic în destinul țării – un străbunic prezent la Marea Unire din 1918, un bunic care a luptat în Al Doilea Război Mondial, bunici refugiaţi din Basarabia ocupată în 1940 de Uniunea Sovietică – propune, și reușește să transmită viziunea unei Românii radical diferită de cea percepută prin lentila ”neantului valah”. Este vorba de România profundă, demnă, verticală, țară a oamenilor frumoși, unde, în timpul domniei absolute a răului (comunismul), adversari politici și-au salvat unii altora viața, deținuți din închisori și lagăre s-au lăsat torturați în locul colegilor de suferință, victime ale torționarilor au ajuns să-și înțeleagă și să-și ierte călăii.

O Românie, cea de astăzi, în care oamenii se ajută unii pe alții, unde ”tineri, frumoşi, realizaţi, în loc să plece un weekend la munte sau la mare, ajută copii sărmani”, unde oamenii ”își umplu portbagajele cu bunătăţi şi le duc la sfârşit de săptămână unor copii care nu au mamă şi tată”, unde un preot iese din casa sa, cu tot cu cei patru copii ai săi, dormind prin vecini, ca să adăpostească peste noapte nişte creştini care treceau prin oraşul său, în care personaje publice hulite salvează zeci de vieţi în taină, ș.a.m.d.

O Românie matură, capabilă să-și exorcizeze demonii trecutului, să-și asume păcatele, greșelile și slăbiciunile nu dintr-o postură maniheistă, ci în duh creștin: ”Nu cred în crime, în ură, în răzbunare. Cred în dreptul fiecăruia de a-și plânge morții și de a se strădui să le urmeze exemplul în faptele bune și să le evite greșelile, cred în dreptul fiecăruia de a avea o credință, fără a face rău altuia, cred în mâna întinsă pentru a ajuta, a dărui, a alina, a binecuvânta, a mângâia, a îmbrățișa, a vindeca.”

În demersul de recuperare a istoriei și demnității identitare, de revalorizare a ființei naționale, autoarea creionează un mare proiect existențial, poate singurul în stare să tămăduiască o Românie traumatizată, adânc suferindă după tragedia totalitarismelor veacului trecut. La temelia proiectului stă exemplul figurilor pozitive, luminoase ale istoriei României, și îndeosebi experiența și înțelepciunea sfinților închisorilor, învățătura lor: ”E mai potrivit nu să rezolvi o anume criză, născocind un mijloc ce micșorează efectele rele, urmările, ci să suprimi cauzele adânci ale feluritelor crize, și aceasta reînnoind o anume înțelegere a omului, idee a omului despre sine.”( Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor)

Cu alte cuvinte, Nihil sine Deo. Fără harul lui Dumnezeu omul se ostenește în zadar; tot ce zidește poartă pecetea nevolniciei sale duhovnicești. Vindecarea omului trebuie să premeargă însănătoșirii societății. E nevoie, așadar, de transformare a conștiințelor. De despătimire. De luptă cu păcatul făcut, vorbit și gândit. De trăire în Duhul Sfânt. Iluminare spirituală. Creștinism integral. Viață lăuntrică și comunitară, existență umplută de duh, idei și activități creștine. Unitate și continuitate între sine și traiul în lume. Un nou apostolat. Încreștinarea lumii din jur. Raportarea gândirii la Dumnezeu. Luciditate activă. Contemplație transpusă în faptă. Meditație roditoare de viață. Metodă însuflețită de har. Acțiune transfigurată prin Duh. Ajunge, prin urmare, reînvierea sufletului, luminarea lui de către Dumnezeu, ca să fie soluționate apoi toate problemele omului.

Prin valoare și mesaj, ”Floarea din asfalt” reinserează specificul românesc în europenitate și universalitate și reconfirmă importanța Estului în geografia literar-spirituală a lumii.

*

Alexandra Svet pare să fie una din acele voci profetice pe care le aștepta cu înfrigurare, în urmă cu o jumătate de secol, un om frumos al României și lumii veacului XX: ”Lumea însă nu va intra în ordine dacă nu vor apare oameni care să strige cu putere că [lumea] a fost creată pentru o destinație spirituală.... că omul nu poate, nu-i e îngăduit să trăiască ca un porc, că a venit vremea să dobândească o conștiință a responsabilității personale față de propriul său destin și al lumii întregi.... Lumea are azi o nevoie urgentă de Profeți, ca ai Vechiului Testament... și de sfinți care să le dea [oamenilor] exemple vii. Asta lipsește lumii moderne... Nu-i văd, nu-i prea văd, dar, dacă n-a sosit încă pieirea lumii, vor apare, Dumnezeu îi va trimite sau îi va descoperi prin noi ochilor noștri. Nu e nevoie să umblăm desculți, îmbrăcați în saci și cu cenușă în cap, nu, dar e nevoie ca [în] existența noastră, care, într-un anumit fel ar rămâne cam aceeași la înfățișare, să introducem niște parametri care să restaureze mereu la lăuntru chipul nostru omenesc, chipul, bucuria și pacea lăuntrică, solitudinea interioară, care dau vieții tonalitatea și sensul ei adevărat.” (Alexandru Mironescu, Admirabila tăcere. Jurnal(1967-1968), Ed. Eikon, Cluj Napoca, 2014, p. 297)

*

Este greu, aproape imposibil să mai privești lumea la fel după ce ai citit ”Floarea din asfalt”. Titlul, cu mare forță de impact, rezumă sugestiv conținutul uneia dintre acele creații care marchează hotărâtor destinele.

Autoarea ne iese în întâmpinare cu o carte-busolă, călăuză spre Nordul transcendent al ființei. O pledoarie pentru Om, în plenitudinea lui – omul care nu se definește plecând de la oameni, ci de la Dumnezeu; antiteza ființei care, răsfrântă doar în ceea ce-i oferă lumea, se chircește, se sufocă, împietrește; omul a cărui adevărată menire este unirea cu Ziditorul Său.

”Floarea din asfalt” este, prin urmare, povestea unui pelerinaj lăuntric, a unui

itinerar ”gastronomico-spiritual”, avându-și începutul în rumegarea neîndestulătoarelor, amăgitoare roșcove ale lumii, și deznodământul în ospățul cu sățioasa și îmbeșugata pâine cea spre Ființă.

Cartea ne vorbește despre sensul adânc al vieții, despre sfânta nebunie a saltului în abisul credinței, despre acceptarea sacrificiului în numele adevărului. Despre jertfă și curaj, demnitate și iubire, despre importanţa reperelor şi a valorilor, cu rădăcinile lor adânc înfipte în pământ, despre faptul că nu poți să zbori spre înălțimi câtă vreme nu-ți cunoști și nu-ți prețuiești temeliile.

Ne reamintește că omul nu este împlinit câtă vreme ignoră că este făcut să se depășească mereu, cât timp refuză să dea atenție acelui glas plăpând, ce ne vorbește din străfundul inimii, avertizându-ne că nu avem voie ”să murim de sete bând câte o gură de apă mâloasă din câte o băltoacă, având în noi și în fața noastră fântâna cu apă vie”.

Din mulțimea de formulări memorabile ale cărții reținem câteva ”nestemate”: ”Dacă ieșim din iubire și din lumină, suntem pierduți”. ”Dacă ți-a greșit cineva e poate pentru că nu te-ai rugat suficient pentru el.” ”Un singur lucru contează cu adevărat... Cât de mult și cât de frumos am iubit... cât de aproape am ajuns și cât de aproape ne-am adus unii pe alții de singura iubire care nu se sfârșește niciodată.”

*

Alexandra Svet scrie cu fervoare, cu pasiune, din inimă și minte, dar mai ales scrie cu toată viața ei. Discursul autoarei, nu doar seducător, ci și convingător, cucerește adâncul sufletului. Cartea ei este o veritabilă mărturisire de credință, rod al unui clocot interior, al unei bogate și substanțiale experiențe. Dovada că se poate împărtăși lumină prin cuvânt.

Fr. Ioan, Sfantul Munte Athos

Postări recente
Archive
Follow Us
  • Facebook Basic Square