"Respiraţi, vă rog!"

Prima oară când am realizat, mai acut decât oricând, că am primit-o în dar, un dar atât de nemeritat şi atât de preţios, a fost la Amsterdam. Fumasem nu ştiu ce prostii şi puţin a lipsit să mă întorc în ţara în sicriu. Secundele alea în care ceea ce luasem de prea multe ori for granted părea să nu mi se mai ofere au durat o veşnicie. O veşnicie, pe bune. Aşa o simţi când îţi trece toată viaţa prin faţa ochilor în câteva secunde - şi măcar de-ar fi momentele speciale, eroice, de filme...da de unde, revezi numai fleacuri şi ciudăţenii ca într-un film deprimant de suprarealist...Şi nu mă chinuia decât gândul la ce-o să zică ai mei şi la câte mai aveam de făcut...Când în sfârşit mi-a fost dăruită din nou, ea, respiraţia cea atât de banală, dar, iată, atât de importantă, am conştientizat mai dureros decât oricând că suntem dust în the wind...că darul ăsta al vieţii ce ne strabate- viaţa pe care o inspiram şi o expiram inconstienti- e atât de minunat, că facem atât de puţin să îl merităm, că îl preţuim atât de rar...

A doua oară când am îmbrăţişat tot cerul cu o inspiraţie, mulţumindu-I pentru darul acesta sfânt şi nemeritat, a fost într-o dimineaţă ploioasă cu un aer dureros de rece, de tăios, de curat şi de tare. Un aer pe care cu o noapte înainte o mulţime de suflete nevinovate ar fi dat orice să îl mai simtă, dar nu le-a mai fost dăruit. Era în dimineaţa de după Colectiv şi nu am putut decât să plâng pentru ei, mulţumind cu toată fiinţa mea pentru faptul că, fără să fac nimic să o merit, nu fusesem şi eu strivită de oameni, înghiţită de flăcări, închisă fără putinţă de scăpare într-un iad în care ea, respiraţia, e un lux ce dintr-o dată, fără să înţelegi de ce, nu îţi mai este oferit. Nu am să uit niciodată gura aia de aer rece, tras adânc în piept, de parcă aş fi vrut să îmi ajungă pentru totdeauna, să o respir şi pt cei ce nu s-au mai putut bucura de ea. Să o respir şi să mulţumesc pt ea cât să ajungă pentru toate dimineţile în care am uitat să o fac...şi pt toate cele în care aveam să mai uit...şi cât de multe erau.

A treia oară a fost astăzi. Închisă într-un tub RMN, nemişcată, în toate zgomotele alea ciudate pe care le auzeam, atâta timp... În 40 de minute - d-astea!- ai timp să te gândeşti la multe. Şi mai ales la situaţii d-astea în care rămâi doar tu cu Dumnezeu. Fără soţ, părinţi, prieteni, copil, familie. Sunt locuri şi momente în care oricât de mult te-ar iubi, ei nu pot veni după tine. Mereu mă mir de cât de curajoşi sunt într-un fel oamenii fără de Dumnezeu...Cât de greu trebuie să fie să fii singur în clipe d astea. Singur nu eşti niciodată.. pentru că "Dumnezeul în care nu crezi crede El în tine". Dar cât de greu trebuie să fie să nu Îl vezi, să nu Îl simţi alături, să nu Îi simţi darul în fiecare particulă de aer ce îţi umple trupul de chestia asta numită viaţa...chestie pe care o vezi, din tubul ăsta infernal, mai fragilă decât oricând...

"În secvenţa următoare vom opri respiraţia. Vă rog să nu respiraţi 21 de secunde..."

Şi din nou secunde ce par să dureze o veşnicie. Pe bune. Din nou senzaţia aia dureroasă că în fiecare zi ne batem joc. De viaţă şi de Cel care ne-o dăruieşte. Din nou un mare semn de întrebare, din nou un remember, din nou muşcăturile fantomelor tuturor greşelilor ce îţi rod sufletul...poate mirosul de mir al tuturor prietenilor ce îţi zâmbesc din veşnicie, dacă ai...doar ei te pot ajuta în clipe d-astea...poate liniştea amintirii vreunei fapte bune, ah ce mult ţi-ai dori să fi avut mai multe în desaga...

21 de secunde...nu mai poţi...când se vor sfârşi oare?

"Respiraţi, vă rog!"

Şi parcă niciodată nu mi-a părut mai dulce viaţa ce îmi intră din nou, în dar, în trup.

Poate că sfârşitul lumii va veni atunci când nimeni pe pământ nu îşi va mai aminti să mulţumească pentru aceasta propoziţie rostită cu atâta generozitate de undeva de Sus, de lângă noi şi, în acelaşi timp, din noi înşine.

"Respiraţi, vă rog!"

Şi nu uitaţi, vă rog, să mulţumiţi. Poate aşa mai putem ţine sfârşitul lumii departe...