Era o fată plicticoasă...


Nu mergea la film. Spunea că ce trăieşte ea ar bate orice film. Nu se uita la televizor. Mărturisea fără teama de a fi considerată nebună că emisiunile din capul ei sunt mult mai interesante. Nu mergea în parcuri de distracţii. Se plângea că sufletul ei făcea deja faţă cu greu roller coaster-ului din viaţa ei. Nu lua droguri. Ca şi Dali, credea că este ea însăşi un drog deja prea greu de digerat. Nu bea, nu fuma, nu făcea schimburi de reţete de salate cu alte femei şi nu rezista nici unei conversaţii mai lungi de jumătate de oră, fiindcă i se făcea dor de lumea ei. Lucruri pentru care alţii şi-ar fi dat viaţa sau pentru care îşi vindeau sufletul pas cu pas nu o mişcau deloc, în timp ce şi-ar fi dat fără ezitare viaţa pentru cine ştie ce chestiune de principiu pe care ceilalţi nu dădeau doi bani. Ridica din umeri nepăsătoare la subiecte care revoltau o lume întreagă, dar ochii îi scăpărau dintr-o dată scântei când auzea cuvinte rostite în şoaptă de vreun bătrân, pe care ceilalţi nu dădeau doi bani, în timp ce pentru ea erau comoara nepreţuită de taine şi învăţături. Îşi dădea cu nonşalanţă haina de pe ea simţind mai multă bucurie când o dăruia, decât când o primea. Se ducea forţată la cumpărături, aproape plângând, dar o luai cu forţa din faţa rafturilor de cărţi. Plângea când te-ai fi aşteptat mai puţin, pentru vreun vers, vreun cântec, vreun apus, în timp ce în situaţii de criză devenea impasibilă şi rece ca un general pe front. Nu îi plăceau mulţimile şi nu se putea concentra dacă în jurul ei erau mai mult de doi oameni. Trei erau deja prea mult. Privirea îi pleca din nou, în lumea ei. În schimb ar fi putut sta o jumătate de zi nemişcată, privind în aceeaşi direcţie, pierdută într-o lume unde nimeni altcineva nu avea acces. Iubea tăcerea. Iubea tăcerea. Iubea tăcerea. Era o fată plicticoasă. Şi nici măcar nu se străduia măcar puţin să fie şi ea mai interesantă. O plictisea fantastic tot ce era interesant pentru alţii. Dar părea să găsească ea ceva interesant acolo unde alţii nu găseau nimic. Era o fată plicticoasă. N-am înţeles nici până azi de ce, odată intrat măcar pentru o clipă în lumea ei, priveai apoi totul cu alţi ochi. Şi de ce, dintr-o dată lumea întreagă cu toate distracţiile ei, care până atunci îţi părea totul, devenea privită prin ochii ei, teribil de plictisitoare... Era o fată plicticoasă. N-am înţeles nici până azi ce anume din ea m-a oprit. Ştiu doar că de atunci, niciodată, dar absolut niciodată, nu m-am mai plictisit.

Foto: Ionel Onofras

Postări recente
Archive
Follow Us
  • Facebook Basic Square
  • Twitter Basic Square
  • Google+ Basic Square
Search By Tags