Iată-mă, Doamne!

Când Îi e sete şi Îi e foame şi te cheamă, te duci. Aşa cum eşti. Cu inima ruptă în bucăţi care atârnă după ce au călcat alţii fără milă pe ele, cu sânge picurându-ţi din răni care tot mai pâlpâie nădejdi tâmpe, cu zgârieturi pe plăci de vise care îţi cântă întruna în cap iluzii naive, cu mâini tremurânde şi goale, şi rănite de prea mult bătut pe la porţi închise, cu genunchii zdreliţi de la atâtea căzături prin abisuri, cu aripile alea cusute şi recusute şi peticite şi vai de ele, cu tălpile sângerânde şi-alea de cât ai umblat prin lume să te găseşti, cu trupul tot făcut praf de cât te-ai împrăştiat şi risipit prin colţurile lumii, prin sufletele oamenilor, cu tolba aia a ta plină-ochi de păcate, aia pe care-o cari în spate ‒ mai goleşti, iar vin, iar se-adună, iar goleşti, iar vin, iar se adună, ca un Sisif idiot şi neputincios ce eşti ... cu buze strivite de atâtea prostii câte ai putut să spui, muşcate de câte răutăţi ţi-au ieşit din gură, sângerânde şi-astea de prea puţine cuvinte şi tăceri cu rost, de prea multe sărutări de Iuda, de prea multe pofte, de prea multe tânjiri aiurea, de prea mult venin... Te duci. Cu mintea aia ameţită de planuri, iluzii, filme, mii de gânduri după care se roteşte ca după avioane, ca o pisică la un meci de ping pong... cu aia te duci! Aşa cum eşti, făcut praf, jerpelit, zdrenţuit, murdar, cu inima aia a ta peticită şi răspeticită în care ai găsit loc mereu pentru Ionel şi pentru Florica, pentru Gheorghiţă, pentru Maricica, pentru Vasilică şi pentru atâtea alte diminutive şi atâţia oameni pe care i-ai idolatrizat, numai pentru El n-ai găsit loc... cu aia te duci! Nu stai pe gânduri! Că stai să mă spăl să mă aranjez să îl scot pe Ionel să îţi pregătesc ceva de mâncare că ştii, nici nu ştiu să gătesc...stai, să chem deratizarea în suflet, că nu te pot primi aşa în casă chiar dacă afară plouă şi Tu îmi baţi în geam că Ţi-e foame... Cum să intri? Că-i deranj! Da' câte veşnicii ar mai dura să faci curat oare? Acum te-a chemat. Acum Îi e sete! Acum Îi e foame! Acum Ţi-a bătut în geam să îi rodeşti, smochin păcătos şi leneş. De ce o fi venit tocmai la tine? Aşa zdrenţuit şi sărman cerşetor de iubire cum eşti? Soldat ciuruit în războaiele altora? Nu ştiu. Dar a venit. Îi e foame. Îi e sete. Du-te. Du-te şi spune-i, cu vocea care ţi-a mai rămas de cât ţi-ai strigat durerile prin lume, cu vocea aia înecată de lacrimi şi tremurând de emoţie, du-te şi spune-i:"Îţi pot da doar lacrimi, Doamne, să-ţi astâmperi setea. Sau spune-mi tu ce îţi pot da. Şi-oi face. Fac cumva. Ţi-e foame, Doamne, ştiu. Ţi-oi da ceva. Ce voi putea. M-ai luat repede acum... şi n-am pe masă ce să-ţi pun. Dar stai puţin, hai ia un loc în colţişorul ăsta de inimă care-a mai rămas curat. Vei fi înghesuit, da, ştiu. Ştiu, e murdar, n-ai loc de Ionel, e praf şi e urât în inima mea, da, ştiu, iertare, Doamne, cum de Te-ai nimerit tocmai aici? No, hai, te rog, hai, ia un loc. Şi ţi-oi spăla picioarele ostenite. Cu lacrimi le-oi spăla. Găsim noi şi mâncare, nu te îngrijora. Hai, stai puţin. Tot nu înţeleg, da' nu-i nimic. Hai, intră, hai. Deşi, cum de tocmai pe mine m-ai chemat? Cum de-ai bătut tocmai în geamul ăsta murdar de praf? Da' nu contează... Deşi...?!? tocmai la mine?!? zdrenţuitul, păgubosul, amărâtul, sărăntocul, eu, cel fără de roade, cu sufletul meu plin de dureri, cu inima mea care plânge, plină de răni, cu trupul meu necurăţat de patimi, cu mâinile mele zgârcite şi păcătoase... Nu ştiu cum de Te-ai oprit tocmai la mine, cel nevrednic, tocmai acum, când n-am ce-ţi da, tocmai acum, când inima mi-e frântă, plină de nimicuri şi prea goală de Tine, nu ştiu cum, nu ştiu de ce, nu ştiu ce Ţi-oi da, nu ştiu ce să mă fac cu mine, păcătosul, nu ştiu cum oi scoate-o la capăt să nu rămâi neomenit, habar nu am ce mai pot scoate din mine acum, că lumea mi-a luat tot, nu ştiu, nu pot să îmi dau seama, habar nu am. Dar nu contează, ceva ţi-oi da! Aici sunt, Doamne! "Iată-mă!" "Floarea din asfalt" - Alexandra Svet