Când toate măştile cad...


Gene false. Pentru ochi care nu mai ştiu privi dincolo de aparenţe. Lentile de contact. Pentru a ne ascunde lacrimi de dor. Dor de copilul pierdut din noi care nu-şi mai găseşte locul într-o lume care l-a pus de prea multe ori la colţ. Pe nedrept. Silicon. Pentru buze care nu mai ştiu să se lase iubite pentru ce rostesc. Sau pentru ce tac. Sau, pur şi simplu, pentru că sunt. Silicon. Pentru sâni care, din iubire, nu doresc decât să satisfacă în sfârşit poftele celor ce au trecut de prea multe ori grăbiţi cu picioarele peste inima noastră, în goana lor nebună după o clipă fugară de satisfacţie. Silicon. Mult silicon. Poate că în sfârşit oamenii ăştia grăbiţi şi indiferenţi ne vor vedea. Ne vor iubi. Vor asculta în sfârşit povestea sufletului nostru. Povestea aia pe care tot încercăm să o spunem de atâta timp, dar cine are răbdare să asculte povestea unui trup care nu e desprins din revistă? Silicon! Acum poate vor asculta... Unghii false. Lungi. Impecabile. Pictate. Care vând iluzii de mângâieri nemaivăzute. Machiaj. Mult machiaj. Să ascundă bine, bine de tot, sub masca zilei sau a momentului, fragilităţi pe care nu ne permitem să le arătăm lumii. Defecte pe care nu îndrăznim să ni le asumăm. Timidităţi care ne-ar strivi dacă ne-ar fi descoperite. Bronz. Şuviţe lungi de păr strecurate abil printre şuviţele noastre, ca în poveştile cu zâne din copilărie. Ce bine că putem fi în sfârşit varianta noastră cea mai frumoasă... Ce bine că putem crea din noi o altă fiinţă... Ce bine că putem vedea în sfârşit în oglindă pe altcineva, frumos, mult mai frumos, decât cine suntem... Dar oare cine suntem? Şi ce mai înseamnă oare frumos? Şi oare ce era frumos ieri va fi frumos şi mâine? Şi oare ce e frumos într-un club, noaptea, va fi frumos şi peste ani, când mâinile noastre vor legăna prunci şi le vor ţese viitorul din cuvinte, rugi şi exemplu? Şi oare de ce plângem atunci când, după ce ne-au căzut toate măştile, auzim paşi îndepărtându-se grăbiţi de noi... Dezamăgiţi. De iluzia pe care am vândut-o. Sau pe care am oferit-o gratuit. Sperând la iubirea şi preţuirea, şi fericirea care durează o veşnicie. Fără să ne gândim că nicio iluzie nu durează o veşnicie... şi că niciodată veşnicia nu a fost clădită pe vreo iluzie. Fără să ne gândim că avem o şansă la veşnicie de-abia atunci când, deşi ne-am dat toate măştile jos, auzim încă paşi care se apropie de noi... cu şi mai multă iubire parcă... Fără să ne gândim că de-abia de atunci, de-abia de acolo poţi începe să construieşti cu adevărat... Într-o lume în care uneori pare că Audrey Hepburn ar trece neobservată într-un club de noapte, în timp ce Barbara Streisand nu ar avea nicio şansă fără o operaţie estetică, pare a fi din ce în ce mai mult un act de curaj să nu te laşi dusă de valul înfrumuseţărilor artificiale, ci să rămâi tu. Aceeaşi când luminile se sting. Aceeaşi când toate măştile din jur cad. Sau poate mai frumoasă. Fiindcă sufletul tău a învăţat între timp să umple cu lumină şi cu iubire tot ce părea imperfect. Poate că tocmai de-asta a lăsat Dumnezeu acea imperfecţiune acolo unde a lăsat-o... Dându-ne în schimb mai mult din ceea ce era menit să o acopere, să ne înfrumuseţeze... Dar ce păcat că într-o lume aşa grăbită nu ne oprim să ne uităm cu atenţie în noi, după darurile care sunt întotdeauna ascunse în spatele micilor noastre imperfecţiuni... Ce păcat că atât de mulţi dintre noi aleg în grabă o mască oarecare, când fiecare şi-ar putea picta originalul în culori de zâmbet, farmec, cântec, vers, daruri şi suflet cum nu mai există un altul pe pământ... Nici în cer...Nu, nici în cer... Acolo unde chiar că toate măştile cad... "Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

Postări recente
Archive
Follow Us
  • Facebook Basic Square
  • Twitter Basic Square
  • Google+ Basic Square
Search By Tags