"Gânduri, atât de multe gânduri...
Mi-e gândul la oameni cu care nu schimb mai mult de câteva cuvinte, şi alea de suprafaţă... Şi totuşi parcă ştiu tot despre ei, parcă îi cunosc de când lumea, parcă sufletul lor e sufletul meu...Dar dacă mă înşel? Dacă nu sunt aşa cum îi cred eu...?! Dar apoi mă gândesc la cum îmi aştern eu sufletul aici, de atâţia ani... l-am împrăştiat în eter în zeci de mii de cuvinte, care-au fost preluate în mii de share-uri şi like-uri şi ignore-uri... (Şi noroc că nu s-a inventat dislike-ul... Asta mi place mie la FB emoticon smile Şi, cu toate astea, nimeni, dar absolut nimeni nu ştie ce e cu adevărat în sufletul meu. Aşa că, ce importanţă au cuvintele... Cine te cunoaşte te cunoaşte dincolo de cuvinte. Îi ajung două-trei... În rest te ştie. Te-a ştiut de la prima îmbrăţişare. Sau nu te va şti niciodată. Şi... nici măcar nu ştiu dacă este despre a cunoaşte... şi dacă poţi cunoaşte pe cineva cu adevărat vreodată... Renunţ şi la gândul ăsta... rămâne din nou numai Iubirea. Singura care contează... E noapte, e frig şi văd aburul cum iese din canal... Mă gândesc la sufletele chinuiţilor care se ascund acum acolo sub pământ... drogaţi, aurolaci sau pur şi simplu rataţi care au ajuns într-o gură de canal din prea multă neiubire... "N-o să vă plângă nimeni prea mult!", îmi răsună în inimă cuvintele cu care Părintele meu drag şi-a început predica la începutul anului. Răsună cu atât mai dureros cu cât sunt verificate. Şi-aşa e. Dar e şi asta o certitudine cu două direcţii.... Poţi să te lămureşti că aşa e ‒ şi doare... rău! ‒ aşa că-ţi „bagi picioarele”. Nu mai dai nimic şi decizi să fii oricum ai fi, că oricum te vor uita cu toţii mai curând decât îţi imaginezi. Saaaau... poţi să cauţi să te mişti numai în sensul înalt al vieţii, să te scufunzi în esenţial şi în dăruire, nu în suprafeţe şi dorinţă, să alegi să iubeşti tu ca un nebun şi să te dăruieşti tu cu totul, să rabzi, să crezi, să nădăjduieşti tu totul, ca un idiot de care să râdă toţi pragmaticii şi realiştii, să dai şi să fii tu totul pentru toţi, în ciuda acestei certitudini că totul e poate în zadar şi că toţi te vor uita. Mult mai curând decât îţi imaginezi. Şi ce dacă? Poate că nici măcar n-o făceai pentru ei. Poate că ai făcut şi ai dăruit totul... totul, totul, totul... tot timpul... în primul şi în primul rând pentru tine! (fiindcă ţi-a şoptit ţie cineva cândva că cel ce dă lui îşi dă...) E noapte, e frig şi aburul ăsta ieşind din canal îmi dă fiori. Parcă şopteşte lugubru..."Nu vă va plânge nimeni prea mult..." şi ce dacă? Din inimă îmi zâmbesc toţi cei care l-au contrazis şi după care plâng şi acum, chiar fără să îi fi cunoscut. "S-o crezi tu! " Îi răspund excepţiile din sufletul meu. Cei care au iubit şi au dăruit atât de mult încât bucăţi din inima lor au rămas împrăştiate în pământ, în nori, în flori, în copaci şi în turle de biserici, în munţi şi în pagini de cărţi şi în inimi de copii care toate, dar absolut toate, plâng şi azi după ei. Cei care si-au pus inimile temelie pentru un maine mai bun, in ciuda celor care le spuneau că inimile trebuie păstrate safe la interior nu împrăştiate prin lume, aiurea, unor oameni şi unei ţări care nu le merită.... Nu se gândeau că cei care îşi scoteau inima din piept nu o făceau neapărat cu gândul că viitorul "proprietar" o va preţui sau le va fi recunoscător?! Ci o făceau în primul şi în primul rând pentru ei?!! (poate că le şoptise lor cineva cândva ca cine dă lui îşi dă...) Iar am scris mult... Poate pentru că scriu, în primul şi în primul rând, pentru mine... (Cine
"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet
