Cearcăne şi Suflet

"Iubesc ridurile de pe chipurile femeilor. Îmi place să ghicesc povestea din spatele fiecăruia..." , îmi spunea cândva Marc Levy, un scriitor ‒ dar înainte de toate, un Om ‒ pe care îl preţuiesc enorm. Îmi vin în minte cuvintele sale şi mai ales privirea lui, vânătoare de taine, în timp ce privesc un portret de-al meu primit în dar de la un alt Om drag. Un tablou superb! Ştiţi ce mă fascinează însă cel mai mult? Un Cearcăn! Nu îmi pot lua ochii de la el. E redat parcă nu în creion, ci în fâşii decupate din sufletul meu şi lipite apoi cu lacrimi pe hârtie. Din cearcănul acela îmi zâmbesc atâtea vise... îmi plâng atâtea doruri... atâtea cuvinte care n-au fost rostite îşi croiesc parcă acum drum afară din inimă. Atâtea frici ce-au fost învinse, atâtea punţi ce-au fost trecute ‒ şi atâtea altele care au fost arse... ‒ atâtea scântei de nebunie, atâtea flăcări care-au aprins fiecare fibră a sufletului, atâtea lacrimi de căinţă, pentru ce a fost ‒ sau nu, atâtea întrebări nepuse, atâtea răspunsuri nedate, atâtea daruri nedăruite, atâtea taine nerostite, atâtea inimi neiubite gemând pe lângă una, două preaiubite, atâtea drumuri, atâta fericire apusă, atâta bucurie trăită până la paroxism, atâtea temeri, atâtea îndoieli, atâtea nesiguranţe ‒ unele biruite, altele nu, atâtea măşti ce-au rupt bucăţi din mine, atâtea răni ascunse prea mult timp... Atâta iad... şi tot atâta rai... ascunse-n umbra rece a unui... cearcăn! Oameni dragi, cât de frumoase ne sunt imperfecţiunile! Vreun rid adâncit de vreun dor mistuitor, colţul buzelor lăsat de prea multe iubiri ce-au tot smuls părţi din noi sau ridicat şi încreţit de atâtea râsete nebune, obraji palizi şi traşi de suferinţe, mântuitoare sau nu, pungi sub ochi, umflate de griji, de taine, de dureri pe care ni le-am purtat singuri, cearcăne, ochi umflaţi de lacrimi de pocăinţă... Ce mult se pierde astăzi, în veacul botox-ului şi al colagenului, când oamenii nu mai au curaj să fie, pur şi simplu, cine sunt. Când fug să îşi acopere tocmai ridul a cărui poveste e căutată cu ardoare de cineva prin lumea întreagă... Când doamnele merg să îşi umfle buzele cu colagen, sânii cu silicon, fesele cu whatever, fără să se gândească la faptul că mâine va apărea cineva care a avut un medic mai bun sau şi-a injectat mai multă substanţă... Şi vor rămâne singure, cu buza umflată la propriu, în timp ce iubirea viselor le caută prin întreaga lume umbra zâmbetului pe care îl aveau când erau copii. Oameni dragi, să ne iubim imperfecţiunile acestea pe care ni le-au aşezat Dumnezeu, viaţa, pe chipuri... parcă nicăieri altundeva nu e mai mult din noi decât în ele. Poate mă înşel, dar cred că cei care ne iubesc cu adevărat ne iubesc nu în pofida lor... Ci tocmai pentru ele! "Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

Postări recente
Archive
Follow Us
  • Facebook Basic Square
  • Twitter Basic Square
  • Google+ Basic Square
Search By Tags