În Căutarea Mirelui Pierdut

Am dormit într-una din nopţile trecute la un castel, fostă reşedinţă a unui conte. Există o legendă care spune că o femeie care l-a iubit enorm în timpul vieţii vine şi acum, noaptea ‒ în fiecare noapte ‒ se aşază pe o bancă ‒ aceeaşi bancă ‒ şi îl aşteaptă. Inutil să mai spun că ea este doar o fantomă. Inutil să mai spun că, şi dacă nu ar fi, el nu vine niciodată, aşa cum probabil nu a venit nici când trăiau. Cu toate că ştiam că nu era decât o legendă, cu toate că ştiam că ea nu era decât o fantomă, oriunde îmi întorceam privirea îmi părea că o văd. Tristă, încercănată, despletită, tremurând de emoţie şi încordată de atâta aşteptare. Privind însă mereu febril în zare, aranjându-şi mereu cu mâini albe, osoase, tremurânde, părul şi rochia ei albă, frumoasă, dar plină de lacrimi, pentru marea întâlnire. Care nu o să aibă niciodată loc... Însă, iată că, după sute de ani, ea încă refuză să creadă asta... Mă înfricoşează umbra acestei femei. Sau poate mă sperie gândul acestei triste nerodiri a unei alegeri greşite. Acum ceva vreme mi s-ar fi părut cea mai romantică poveste din lume. Azi însă mă întreb dacă n-o fi şi iubirea un talant... Menit să facă roade, nu să fie îngropat la cine nu îl vrea sau nu îl merită... Dacă n-o fi risipirea ei pe un om care o aruncă, nu o preţuieşte, nu e vrednic de ea sau are pur şi simplu altă cale-un păcat... Dacă n-o fi mândrie, ambiţie, încăpăţânare prostească insistenţa de a iubi persoana greşită? Şi cu atât mai mult cu cât persoana greşită nu are nevoie de iubirea ta... N-o fi vinovată obsesia asta de a-ţi face cu orice preţ voia ta, când voia Domnului este în mod evident alta? N-o fi păcat, când pe lume e-un om care-ar muri să te vadă zâmbind? Mai mult decât atât, n-o fi păcat când Cineva ‒ şi nu oricine ‒ a murit deja ‒ a venit chiar El să moară şi a şi înviat, doar ca să te vadă ‒ pe tine, da, pe tine ‒ zâmbind? Şi nu oriunde, ci în Rai! Nu ca să te vadă aruncându-te singură în iad, bântuind despletită în căutarea mirelui pierdut, când Mirele însuşi te-a căutat în fiecare noapte. Poate chiar El, sau poate bătând la uşa inimii tale ascuns în alte mâini blânde care nu te-au găsit niciodată acasă? N-o fi oare păcat? Nu ştiu... N-o însemna oare adevărata iubire din "Iubeşte şi fă ce vrei" şi "Iubeşte şi fă ce trebuie", căci dacă Îl iubeşti cu adevărat nu mai vrei ce nu trebuie. Şi vine natural. Îţi pare cel mai firesc lucru din lume, când înţelegi, căci nu te mai înduri să îţi arunci iubirea pentru care El a făcut atâtea, în valuri care nu ajung nicăieri...Nu ştiu, mă-ntreb... Sau poate că ştiu. Ştiu prea bine. Am ştiut-o mereu... Şi poate că o ştie prea bine şi femeia în alb din faţa castelului de la mal de ocean. Şi poate că o ştiu prea bine şi atât de multele femei în alb din jurul meu, fantome sau nu. Dacă ne-am mântui doar cu ceea ce ştim... De azi, mă rog şi pentru femeia în alb. Pentru fiecare femeie în alb care aşteaptă azi în zadar. Mă voi ruga să asculte cu atenţie. Şi să îi deschidă poarta inimii ei mâinilor care bat de atâta timp. Mâinii celui care şi-ar da viaţa pentru ea, pentru a învia împreună. Şi să nu accepte nimic mai puţin. Mă rog ca fiecare femeie să nu uite nicicând că Cineva, cândva, a făcut deja asta pentru ea. Da, pentru ea! "Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

Postări recente
Archive
Follow Us
  • Facebook Basic Square
  • Twitter Basic Square
  • Google+ Basic Square
Search By Tags