Mai ştiu, oare, femeile să fie femei?
"Întrebarea este ‒ mai ştim să fim femeia vieţii cuiva? Sau, tot încercând să fim femeia vieţii unuia sau altuia, am uitat să fim în primul rând femeia vieţii noastre. Femeia sufletului nostru. Şi ne mirăm apoi că oamenii fug de noi. Sau, dacă nu fug, nu vin către noi aşa cum ne-am dori. Păi, dacă noi înşine fugim de noi, cum ar putea veni cei pe care îi fugărim în goana noastră disperată de a obţine răspunsurile pe care numai noi înşine putem să ni le dăm? Cum să nu alerge speriaţi când ne îndreptăm către ei cu o foame nebună pe care, de fapt, numai noi putem să ne-o astâmpărăm? Când venim către ei cu o sete neostoită, pentru care, de fapt, numai în noi înşine putem să găsim fântână cu apă vie? Alergăm disperate către ei în nevoia noastră nebună de a dărui, de a ne dărui, aşteptând mereu ceva înapoi, fără să fi învăţat încă să dăruim, pur şi simplu, fără aşteptări. Ne îngrijim de trup şi de nimicuri, plângându-ne apoi că nu ne este iubit spiritul. Că ne este ignorat sau călcat în picioare sufletul. Păi dacă noi înşine ni-l ignorăm, ce prinţ pe un cal alb va veni să ni-l scoată din gunoi? Sau poate că prinţul, săracul, e chiar lângă noi şi chiar încearcă să facă asta, însă noi suntem prea concentrate pe toate lucrurile lumeşti ce ne murdăresc privirea. Mai ştiu femeile să aibă o listă cu ce pot ele face pentru Omul iubit? Mai au în inima lor femeile o icoană sfântă la care să încerce să ajungă, chiar dacă lumea poate le cere altceva, chiar dacă bărbaţii din club trec pe lângă ele fără să le bage în seamă, chiar dacă pe termen scurt se cere silicon, colagen, geantă de firmă... mai ştiu femeile să îşi locuiască ele inima şi sufletul, în primul rând, făcându-și-le un cămin plăcut, îmbietor, plin de lumină, blândeţe, căldură, bunătate şi iubire... şi abia apoi să îl invite în el pe cel iubit? În ziua de azi, când alergăm mai mult decât oricând după haine, pantofi, poşete, mai sunt femei care să poată apărea cu haină albă, strălucitoare, curată, în faţa altarului? Mai sunt femei cu mâini blânde, curate, de sfântă, care să legene copii? Să ştie să le cânte frumos, în dorul unui Ieri frumos şi al unui Mâine mai bun? Mai sunt femei care să poarte şi în inimi diamante şi pietre preţioase, nu numai pe degete? Mai sunt femei care să învingă cu duhul materia şi să îi sprijine pe cei de lângă ele să o facă? Mai sunt femei care cu sabia rugăciunii să le fie camarade bărbaţilor lor, nu ventuze atârnătoare, liane obositoare, păpuşi Barbie plângăcioase? Mai sunt femei care să aprindă cu focul lor inima unui bărbat făcându-l să îşi depăşească orice limită pe care a crezut vreodată că o are? Mai sunt femei care să caute întâi Împărăţia care contează, fără să viseze numai Ferrari-uri şi avioane private? Să îşi dorească Veşnicie, nu orgasme? Mai sunt femei care să îndrăznească să se păstreze curate într-o lume murdară? Mai au putere femeile să gândească pe termen lung? În termeni de mântuire, nu de căpătuială? În termeni de dăruire, nu de interes? De credinţă, nu de contabilitate? De smerenie, ascultare, înţelepciune, nu de feminism înverşunat? În termeni de iubire necondiţionată, nu de contracte prenupţiale? În termeni de jertfă, nu de strategii? În termeni de „Cel mai frumos bărbat este cel pe care îl iubesc ‒ chiar dacă mă iubeşte sau nu mă iubeşte înapoi şi îi mulţumesc doar că Este...”! Mai ştiu femeile să fie trenuri, nu gări... sau halte. Mări, nu bălţi. Cer plin de stele, nu becuri. Regine, nu păpuşi gonflabile care se vând pentru un suc. Lumi în ele însele, nu cioburi de oglinzi în care se reflectă oricine, numai ele nu. Icoane, nu postere cu femei dezbrăcate în cabina şoferilor de tir. Toate vor să fie iubite ca Maica Domnului, dacă se poate, dar cât de multe vrem să fim ca ea?"
fragment "Floarea din asfalt" - Alexandra Svet
