Îmi plac....

Ploile de vară. Scrisorile de mână. Mirosul de cărţi vechi. Oamenii care rămân ultimii în sala de spectacol, fără să se năpustească să iasă. Bărbaţii îmbrăcaţi impecabil care se opresc în miezul zilei într-o biserică goală să se închine, să se roage, să mulţumească. Oamenii care întârzie... la fiecare întârziere îmi pare că am câştigat puţin timp să fiu singură, cu gândurile mele. Lemnele trosnind în sobă. Mâncarea la ceaun de la Copac. Mai ales când e gătită de tineri frumoşi pentru bunicuţele sărace de pe stradă. Oamenii care nu se iau prea tare în serios. Florile de nu-mă-uita, piţigoii ‒ care se sinucid atunci când sunt puşi în cuşcă, ciocârliile ‒ care uneori mor cântând pentru că s-au înălţat prea sus spre soare. Şi lebedele, care sunt gata de sacrificiul total pentru a-şi apăra perechea. Iar dacă aceasta moare, rămân singure până la sfârşitul vieţii. Dulceaţa de fragi servită într-o farfurioară de cristal, cu un pahar de apă rece lângă. Păcătoşii, în general. Nu au intransigenţa oamenilor corecţi. Unii dintre ei dăruiesc totul şi (se) dăruiesc total, fără să clipească. Alţii au o sclipire de durere în ochi care îmi dă fiori. Îmi imaginez cum se deschid cerurile, când se roagă cu tot sufletul lor. Oamenii dezorganizaţi... sunt simpatici. Cicăleala mamei... îmi vede zâmbetul şi totuşi continuă. Cicăleala iubitului...şi zâmbetul când înţelege că a vorbit degeaba. Oamenii care au făcut multe eforturi într-o direcţie, fără a deveni acri, pesimişti, prăpăstioşi sau excesiv de critici. Privirea cerşetorului, după ce i-ai dat bani, fără să-l judeci că cerşeşte în loc să muncească. Îndrăgostiţii din metrou. Fetele care citesc la coafor. Paznicii care citesc. Şoferii care citesc. Oamenii care citesc, în general. Cărţi. Bătrâneii care se îmbracă frumos şi se duc seara la un concert la Ateneu. Ea îl ţine de braţ. Au părul alb, curat, haine îngrijite şi lasă în urma lor un parfum de interbelic. Oamenii care nu-ţi răsplătesc o binefacere... ţi-L îndatorează pe Hristos. Oamenii care nu au nevoie de hărţi. Cei pe care nu îi interesează prognoza meteo, ci îşi fac singuri vremea. Oamenii care folosesc „Ca şi cum”, „cum ar fi...” În loc de „Da, dar...”. Oamenii care aplaudă la aterizarea avionului sau la apusul soarelui. Ospătarii bătrâni care îşi fac meseria cu o pasiune nebună, cu şarm şi cu gesturi teatrale, de parcă ar fi actori! Oamenii care te ajută atunci când le-o ceri fără să îţi pună întrebări, fără să îţi dea sfaturi sau să te critice. Nebunii care joacă totul pe o carte. Bărbaţii care se roagă. (Am mai zis, ştiu, o mai zic o dată) Bărbaţii care plâng. Bărbaţii care nu vorbesc despre femei. Nobilii scăpătaţi. Ideea Duelurilor. Mi-e dor de vremurile când oamenii nu se temeau atât de mult de moarte. Oamenii care refuză să te lase să bârfeşti în prezenţa lor. Oamenii care cred în eroism. Fiii Risipitori Măicuţele vesele, pline de iubire şi de bunăvoinţă. Călugării cu chipul plin de blândeţe şi de bucurie. Copiii care se pot juca cu aceeaşi jucărie timp de două ore, fiind perfect fericiţi în lumea lor. Florile care cresc din crăpăturile asfaltului. Normal. Oamenii care privesc şi în sus când merg pe stradă. La cer, la păsări, la casele vechi. La Viaţă... Va urma. Lista asta nu se opreşte niciodată. ... Şi oamenii care nu au nevoie de umbrelă!!! Oamenii care zâmbesc, îşi muşcă buzele şi limba dar, totuşi, nu îţi spun: "Ţi-am zis eu...". Oamenii care vorbesc frumos despre cei care le-au făcut rău. Vânzătoarele de flori care îţi dăruiesc o floare. Sau un buchet. Pentru că aşa au ele chef. Căpiţele de fân. Prietenii care, după ce le-ai greşit, te "umilesc"... Cu un dar sau cu un buchet de flori. Oamenii care nu îţi cer explicaţii, nu te ceartă că nu ai răspuns, nu te întreabă "de ce nu m-ai sunat?". Oamenii lângă care poţi să taci. Femeile care nu sunt geloase. Bărbaţii fideli din principiu sau din iubire sau din amândouă, fără a fi "sub papuc". Violoniştii care cântă cu foc pe stradă, fără să le pese că le dai bani sau nu. Oamenii care fac baie în mare la răsăritul soarelui... Şi oamenii care se duc în parc să citească însă se uită la trecători şi nu mai apucă să mai citească nimic. Şi nu le pare rău... Da, da, da... aceiaşi oameni care pot sta aşezaţi la o terasă ore în şir, fără să se plictisească, pentru că, privind trecătorii, îşi imaginează poveştile din spatele fiecărui chip şi fiecărui gest...da, da, da...ştim... "Floarea din asfalt" -Alexandra Svet

Postări recente
Archive
Follow Us
  • Facebook Basic Square
  • Twitter Basic Square
  • Google+ Basic Square
Search By Tags