Cei Care au Stat Lângă Cei Nebuni...


Iubesc reclama Apple ‒ "Here's to the crazy ones". Cu toate astea, de fiecare dată când o aud nu pot să mă abţin să nu mă gândesc şi la Cei Care au Stat Lângă Cei Nebuni... La cei care i-au ajutat şi au crezut în ei. La adaptaţii, de multe ori cu preţul sufletului lor, care s-au jertfit pentru cei neadaptaţi. La cei care au respectat regulile pentru ca rebelii să aibă cu ce să îşi plătească datoriile. La cei care au reparat boacănele făcătorilor de boacăne. La "capetele pătrate" care au făcut totul mai uşor pentru cei cu "capetele rotunde". La cei care au crezut în cei care vedeau lucrurile diferit, chiar dacă ei nu le puteau vedea aşa. (Cu atât mai mult.) La cei care respectau regulile, dar care le-au dat aripi celor care nu credeau în reguli, să se ridice deasupra lor. La cei pe care nu îi cităm, nu îi glorificăm, nici nu-i blamăm, ci doar îi ignorăm. Deşi ei sunt cei care i-au ajutat pe nebuni să facă schimbarea. Ei sunt cei care i-au ajutat pe nebuni să împingă rasa umană înainte Unora le par plicticoşi. Serbezi. Seci. Dar cât de puternici sunt ei, de fapt... Să poţi crede în geniu atunci când tu nu eşti şi când nimeni altcineva nu îl recunoaşte. Să îl ajuţi pe cel nebun atunci când tu nu eşti. Când tu vezi riscuri pe care el nu le vede. Să simţi răni pe care el nu le simte. Să vezi mori de vânt drept mori de vânt, nu monştri, şi totuşi să îi ţii nebunului spada. Să îl ridici de jos când e rănit şi să îl ajuţi să meargă mai departe. Să te doară râsul lumii, care lui îi pare muzică. Să simţi sărăcia care pe el nu-l sperie. Să te roadă foamea care pe el nu-l atinge. Să simţi fiori de groază ce-s pentru el plăcere. Să te îmbolnăveşti de temeri, griji, panici, suferinţe, regrete şi-ndoieli când el calcă prin stele. Să te împiedici de bolovani când el îţi spune că poţi mişca munţi. Să continui să îl sprijini pe neadaptat chiar dacă nu crezi că el va reuşi vreodată. Şi poate chiar când el însuşi nu mai e sigur. Să îţi dăruieşti mâinile, pentru ca altcineva să picteze tablourile pe care tu nu le poţi face, să scrie versurile care îţi stăteau pe inimă şi nu ai fi fost vreodată în stare să le scrii, să sculpteze lumea pe care tu nici măcar nu poţi să o imaginezi... să îi dai picioarele tale să gonească el nebuneşte spre visul lui. Să îţi smulgi aripile şi să i le dai lui să zboare, să îţi scoţi inima din piept şi să i-o dai lui, pentru a-şi duce la îndeplinire visul, să nu mănânci, să nu dormi, să nu bei, să nu respiri, dându-i lui, nebunului, toată viaţa ta, să îşi atingă el visul acela straniu care ţie îţi rămâne ascuns. Să rămâi apoi gol, trist, secat de vlagă, de putere, singur şi trist, neştiut de nimeni, când nebunul îşi va fi atins visul. Sau nu. Dar tu vei fi rămas în aceeaşi lume fără culorile de care povestea nebunul, fără muzica pe care o auzea, fără Dulcinee, idealuri, frumuseţe şi eroi. Să îi dedici cuiva întreaga ta viaţă. Să îl sprijini să şi-o trăiască din plin pe a sa. Să îţi fie aceasta singura chemare ‒ să îl ajuţi pe celălalt să îşi trăiască din plin chemarea... Asta da putere! Pentru că cei care au crezut că pot schimba lumea au fost cei ce au schimbat-o, e adevărat. Însă n-ar fi reuşit fără soţia, fratele, tatăl sau prietenul neştiuţi de nimeni... Aşa că, da... Pentru nebuni... Dar, să nu îi uităm pe cei tăcuţi, rămaşi în umbră, anonimi. Pe cei care au stat lângă cei nebuni. În aparenţă atât de comuni, de banali, de obişnuiţi... Însă de fapt atât de strălucitori ‒ pentru că şi datorită lor, cei atât de lipsiţi de egoism şi atât de plini de iubire ‒ Lumina şi-a făcut loc în lume... "Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

Postări recente
Archive
Follow Us
  • Facebook Basic Square
  • Twitter Basic Square
  • Google+ Basic Square
Search By Tags