De ce mi-e mie Dor de Basarabia.....

Refugiul

E inalt, voinic, bine facut. O prezenta impunatoare, pe care n-o poti trece cu vederea. Are trasaturi darze si sclipiri de asprime in ochii de-un albastru otelit, conturati de sprancene stufoase, ce se intalnesc in cute adanci, sapate in timp de incapatanare, indarjire, o hotarare de neclintit si truda grea. Buzele-i sunt stranse, neinduplecate, cu colturile usor coborate, tradand o determinare de fier. Un nas impunator si el, cu narile usor umflate de parca ar respira furtuna. Un barbat ca un brad falnic crescut in varf de munte, trecut prin furtuni grele ce n-au facut decat sa il faca si mai puternic. Pare ca nimic nu l-ar putea speria, ca nimic nu l-ar putea da inapoi din drumul lui, bine chibzuit si urmat cu strictete, independent de lumea din jur. Care poate sa se darame, din partea lui, el va merge inainte. Are maini mari, butucanoase, puternice, muncite, pe care doar vazandu-le iti imaginezi cat de tare te-ar durea de ti-ar strange mana. Face pasi mari, apasati, insa paseste lent, ganditor, covarsit de o povara pe care parca ar purta-o in spate desi n-ai putea sa o ghicesti, caci spatele ii e atat de drept de parca ar defila la o parada militara, cu umeri incarcati de grade si cu pieptul plin de decoratii. Si, totusi, ceva din fiinta lui atat de mandra tradeaza acum ingrijorare, o ingrijorare adanca de parca greutatile intregii lumi s-ar fi adunat toate acolo, in pieptul acela puternic. Si, parca cu cat se straduieste mai tare sa o ascunda, pe-atat urla ea mai tare si face semne disperata de undeva, din nevazut.

Merge incet, agale, pe drumul colbuit si parca n-ar vrea sa mai ajunga. Se apropie insa de cladirea din colt. O casa impunatoare, cu etaj, frumos varuita, curata, ingrijita,cu ferestre sclipitoare de curatenie si cu multe flori la ferestre. Casa de om vrednic. Jos, la parter, o bacanie, o macelarie si un restaurant. Sus, locuinta. Casa se inalta mandra, demna si fiecare caramida oglindeste parca mainile harnice care au asezat-o acolo cu atata truda si suflet. Ofteaza. E casa lui. Ridicata cu mainile lui, mari, grele, butucanoase, din nimic. E bacania lui. Macelaria lui. Restaurantul lui. Se opreste. O priveste incruntat, cu o privire in care se zbat fulgere, tunete, furtuni, nori greoi de intuneric. O lacrima isi face loc uimita in ochii ce n-au plans niciodata. Aluneca speriata pe obrazul brazdat de cute in timp ce el sta nemiscat, ca un brad batran neindoit de fulgere, cu ochii privind undeva departe, dincolo de zidurile albe, dincolo de belsugul lesne de ghicit din fiecare coltisor al casei, dincolo de bogatia pe care o emana intreaga cladire, cea mai mandra din sat. Priveste undeva indaratul lor, la truda, jertfa, sudoarea si bucatile de suflet din care a fost plamadita. Sunt ani grei, nopti nedormite, zile nesfarsite de munca grea sapate acolo, in ziduri. Renuntari si lupte, riscuri si pierderi, dureri, suferinte, vise si rani. Atat de multe...Pe cat ii e casa de frumoasa, pe-atata ii e sufletul de plin de cicatrici. Pe cat e ea de infloritoare, pe-atat ii e trupul de-mpovarat de urmele luptei. Dar si el si ea se inalta mandri si demni, dupa anii grei de munca si chinuri. Au biruit.

In spate, pamantul. Zece falci de teren. Pamant negru, bun, roditor, ingrijit cu sfintenie si rasplatind in fiecare an, din abundenta, stradaniile gospodarului. Ofteaza din nou. Il doare pana in strafundurile fiintei gospodaria asta, atat de infloritoare, atat de mare si de frumoasa, suflet din sufletul sau.

Intra in bacanie. Intreba cu voce tunatoare:

- "Unde e Maria? "

- "E sus, ii da de mancare copilului. S-a simtit tare rau astazi, i-a fost rau. O fi de la sarcina... " ii raspunse cat putea de detaliat vanzatoarea, infricosandu-se de umbrele negre de pe chipul lui.

Arunca palaria pe tejghea fara sa rosteasca nici un alt cuvant si urca cu pasi grei, rau prevestitori, scarile de stejar batran ce trosneau la fiecare pas aducator de cutremur. Dadu cu putere usa de perete si intra ca o furtuna in camera scaldata de razele soarelui. Mobila grea, facuta la comanda, incarcata de atatea amintiri, tablourile, candelabrul scump, toate il dureau acum. Nici nu putea sa le priveasca. Dar ce contrast intre furtuna din inima lui, intre intunericul ce ii invaluia chipul si lumina ce scalda intreaga incapere. Icoana Maicii Domnului veghea de pe peretele de la Rasarit, candela era ca intotdeauna aprinsa, soarele patrundea prin perdelele frumos brodate, o vaza plina cu flori de camp trona senina pe masa frumos aranjata. Doua perechi uimite de ochi se intoarsera spre el, revarsand lumina si iubire in inima lui grea. In ochii Mariei cerul albastru hotarase sa isi gaseasca casa, loc drag de unde sa lumineze lumea chiar si noaptea, chiar si cand sunt nori, chiar cand ploua, chiar cand ninge. In cositele ei lungi, blonde, bogate, soarele se ascunsese si el, sa poata lumina pamantul chiar cand afara era urat. Pe chipul ei plin de bunatate, Dumnezeu se ascundea parca uneori, cand era scarbit de preamultele pacate din lumea asta. Il privi cu aceeasi iubire dintotdeauna, aceeasi iubire ce i-a inundat ochii inca din prima clipa cand s-au intalnit. Ea era slujnica in casa primarului. A vazut-o, s-au privit si a stiut inca de atunci ca era Ea. Intr-o luna erau casatoriti. Peste inca noua luni s-a nascut primul copil. Ingerul blond ce il privea acum cu ochii-i mari, verzi, in care tremurau parca sclipirile padurii la rasarit de soare. Inima i se stranse vazandu-i atat de frumosi, atat de plini de lumina intr-o lume neagra, ce se destrama pe zi ce trece...atat de plini de iubire intr-o lume in care intunericul rupsese zagazurile si crestea de la o clipa la alta,nedorind decat sa inghita parca tot...

Isi trase scaunul masiv din capul mesei si se aseza mohorat, dar ferm. Era alb ca varul. Tacu pret de cateva clipe, cat sa isi adune forta sa le dea vestea cea neagra, fara ezitare. Tuna apoi, pe un ton ce nu mai lasa loc vreunei impotriviri:

- "Maine fugim in Romania. Luam cu noi doar ce incape in caruta.... "

Copilului ii scapa lingura din mana. Maria tresari si isi duse mana la pantece. Pruncul de cateva luni misca mai tare decat oricand. Simti cutite in tot corpul si isi simti inima sangerand de parca cineva tocmai i-ar fi strivit-o fara pic de mila. Cu toate astea, in ochii ei ce se indreptara spre Icoana, nu se vazu nici o umbra. Nu ii tresari nici un muschi de pe fata. Mana ii tremura usor. Isi facu semnul crucii si buzele-i rostira repede o rugaciune. Se asternu o liniste adanca, in care intrebari nerostite pluteau in aerul greu de-ai fi putut sa il tai cu cutitul.... "Sa lasam agoniseala de-o viata? Sa mergem in necunoscut? Sa o luam de la inceput, dupa atata truda? Sa lasam pamantul asta, muncit de noi, de stramosii nostri? Chiar nu se mai poate intampla oare vreo minune? Nu mai exista nadejdea unei mantuiri? " Tot nerostite pluteau insa si raspunsurile, imbibate de-ntuneric si deznadejde... "da, dar ororile comunismului...mocirla sufleteasca in care vor sa ne arunce...El, care daduse carne armatei romane...parca auzea ce auzise prietenul lui din copilarie " Nu te vom spanzura, vom fi generosi, iti vom smulge cate o unghie pe fiecare zi cu clestele..." Vazura intr-o clipa cele cateva mii de arestati ce fusesera aruncati dupa executii sumare. Acoperiti cu var. Cu ochii scosi, cu nasul sau cu organele genitale taiate....

-" Trebuie sa pregatim ovaz, porumb pentru cai. Trebuie sa taiem porcii si sa punem carnea in oale. Cativa saci de faina. Luam doar doua schimburi de haine, unul pe noi, altul de rezerva. Doar ce e mai bun. Restul lasam aici. " rosti pe un ton mecanic, neinsufletit, gol, indiferent, de om care e gata sa piarda totul fara sa clipeasca.

II ghici parca intrebarea din ochii albastri, in care, pentru prima oara in viata, se zarea umbra unor nori...

- "Nu, nu luam lada ta de zestre. Nu ne mai trebuie de-acum covoarele moldovenesti.... "

In ochii ei era acum furtuna. Insa nu zise nimic. Pleca capul si statu asa nemiscata, de parca nimic nu s-ar fi intamplat. De-asta o iubea....Nimic n-ar fi putut sa o doboare pe Maria. In intreaga ei fiinta era atata liniste, atata iubire, atata credinta nestramutata in Dumnezeu si atata forta, incat nimic, oricat de grav, n-ar fi putut sa i le zdruncine. In strafundurile fiintei sale nu putea patrunde nimic din ce era rau. Acolo era doar Dumnezeu. Putea sa se darame lumea, ea mergea inainte.

Urmeaza o noapte scurta, un somn plin de zbucium, de framantari si de durere ce frige inima. O privire aruncata in graba, cu noduri in gat si cu o menghina teribila ce le strange fara mila sufletul. Casa, bacania, macelaria, restaurantul, pamantul drag, copilaria, tineretea, nunta, primul copil, vestea ca e insarcinata cu al doilea prunc, apusurile de vis, lunca, cantecele minunate pe care le canta cu cele opt surori ale ei Maria, gustul nemaipomenit al mancarii, povestile la gura sobei din noptile de iarna, primul "Mama" al pustiului, rasetele ce umpleau ulita, chiotele de la nunti, jocurile, oboseala, dulcea oboseala dupa o zi de munca grea, belsugul, lacrimile, visele, amintirile.....Nu sunt in stare sa rosteasca nici un cuvant. Copilul priveste in jur descumpanit, de parca ar vrea sa tina minte totul totul. Ochii lui mari si verzi par negri acum. Tace. Inimioara lui mica plange,zbiara, urla, intreaba, tremura toata, dar nu indrazneste sa rosteasca nimic cu voce tare.

Cainele ii urmareste agitat, latrand din cand in cand intrebator. E cuprins si el de infrigurare, de teama...parca pana si el are lacrimi in ochi.

- "Tu stai aici, Haiduc...Nu vii cu noi. Ramai tu sa ai grija de tot, " rosti cu glas secat de viata.

Insa cainele schelalaie credincios, impotrivindu-se. Vine dupa ei, latrand a disperare, jale si repros, inconjurand turbat caruta. Copilul intinde manutele spre el si ii face semn cu mana de la revedere, plangand in hohote tacute, de frica sa nu-l certe tata. Soseaua principala. Nenorocire. Haos. Lume, armata, inghesuiala, zgomot, plansete, strigate, incurcatura, rataciti, caini latrand. Clipe de groaza, panica, disperare. Oameni ce plang. Copii ce urla intreband obsesiv "Unde mergem? " De ce plecam? " De ce Bunicii raman aici? " "De ce nu mai ramanem acasa? "...."Nu vreau sa plecaaaaaaam..." se aude urletul disperat al unui tanc de nici 7 anisori pe care nimeni nu-l poate linisti... O coloana de treizeci de carute inainteaza anevoie prin durerea si mahnirea ce-au navalit amenintatoare peste pamantul sfant al Basarabiei. Imbulzeala. Acareturi ingramadite in graba in plase, boccele, sacose, lazi. Merg incet, caci e noroi. Un calvar ce se deruleaza lent, parca cu incetinitorul, sapand in fiecare clipa rani adanci in inimile tuturor. Pe deal, sunt probleme cu urcatul. Oamenii isi arunca sacii mai grei din carute... " Ce bine ca nu am luat lada de zestre..."

De pe deal, o ultima privire spre Acasa... le va fi icoana sfanta, in zi, in noapte, in iarna, primavara, vara, toamna, in durere, in bucurie, in viata si in moarte. Iau cu ei doar o mana de amintiri frumoase din paradisul de-acum pierdut.

Cainele se mai tine inca dupa ei, latrand si urland ca un lup. A moarte...La un moment dat insa ramane in urma. Copilul plange pe infundate. Maria tace. Tace si se roaga. El mana caii incruntat. Fara un cuvant. Fiecare e pierdut in gandurile lui. Ce rost ar mai avea acum cuvintele? Drumul e prost, anevoios. Trebuie sa schimbe drumul pentru ca afla ca trupele sovietce au ajuns deja in zona catre care se indreptau. Clipe de groaza. Timpul trece greu. Se intalnesc cu oameni care plecasera pe jos, cu o traista, cativa banuti si cateva acte. Oameni in varsta. Bolnavi. Copii. Oameni flamanzi, dezbracati, deznadajduiti, descumpaniti si ingrijorati...

Un exod sinistru. O mare de oameni care nu concepeau sa ramana sub sovietici. O coloana de suflete zdrobite, de ochi secati de lacrimi, de refugiati ce isi lasau acum inima acasa pentru a avea candva - ei si urmasii lor- dreptul sa aiba una. Sute de dezradacinati ce lasau totul de izbeliste, pentru a-si putea pastra umanitatea. Sute de oameni ce isi luau lumea in cap, pentru a-si putea pastra credinta si pentru a o putea da mai departe. Sute de suflete ce plecau in pribegie, refuzand sa se supuna"transformarii socialiste radicale". Sute de inimi ce lasau balta munca de-o viata pentru a isi pastra sufletul, refuzand sa devina victime ale unui regim satanic bolesvic. O faceau fara sa stea pe ganduri, stiind ca Fiara Rosie nu urmarea decat sa le injoseasca credinta, sa le omoare sufletul crestin, acel suflet din care isi trageau ei puterea de rezistenta, nadejdea de viitor si puterea de lupta. Si da, sufletul lor crestin era mai important decat toate bunurile pentru care muncisera o viata, ei si ai lor. Sute de oameni care aruncau acum fara sa ezite tot ce Aveau, pentru a Fi. Haituiti, hartuiti, chinuiti, muti de durere, impietriti de suferinta, cu rani adanci sapate de cuie nemeritate, cu inima sfasiata, inecati in lacrimi de sange, lasau in urma averi, pamanturi, amintiri, trecut, truda, radacini si isi luau cu curaj si demnitate, crucea in spate- pentru a-si salva Credinta.

Trec Prutul. Isi fac cruce. Acum plang toti. Nu se mai poate stapani nimeni. Privesc inapoi fara sa faca vreunul vreo miscare. Fara sa poata schita un singur gest. Intepeniti de durere, privesc in zare, printre lacrimile ce le ustura sufletul. In inima lor e zbucium, jale, moarte. Apoi trec raul. Si tac. Si parca au murit.

Stiau ei oare ca nu aveau sa mai revada vreodata dulcea lor Basarabie, urmand sa o poarte in suflet ca pe o icoana sfanta pana in ultimul ceas? Stiau ei oare ca aveau sa tanjeasca pentru totdeauna dupa pamantul lasat in urma? Ca dorul nu avea sa treaca, ci, sa creasca in fiecare clipa, parca mai apasator si mai chinuitor? Stiau ei oare ca nimic nu avea sa mai fie la fel? Stiau ei oare ca ranile acelor zile nu aveau sa se mai vindece niciodata? Stiau ei oare ca ,intr-adevar, inima lor chiar a murit atunci? Ca n-avea sa mai bata vreodata la fel, odata smulsa din radacini? Stiau ei oare ca aveau sa moara nedorindu-si altceva decat sa mai fi apucat sa mai sarute macar o data pamantul drag al Basarabiei?

Copilul din pantecele Mariei se zbate, inecat de lacrimile si de sangele ce picura greu din ranile inimii ei. Si parca ar vrea sa ii spuna si nu poate: "Nu plange, Mama, nu e in zadar....."

Acel copil era tata.

Si daca astazi scriu si strig si plang si urlu si alerg cu talpi insangerate inspre vise si cad si ma ridic si cad din nou si totusi ma ridic si nu renunt si vreau si sper si cred si bat si cer si starui si obosesc si iar o iau de la capat....e ca sa ma pot intalni candva cu ei, sa ii privesc in ochii albastri ca cerul ce au murit candva pentru mine si sa le spun ca "Nu, nu a fost in zadar...."

Postări recente
Archive