La început a fost Cuvântul! Nu Emoticonul!

Am ajuns să visez emoticoane. Să mă lupt cu ele în vis. Le urăsc. Paranteze, liniuţe, cifre, două puncte, punct şi virgulă, din nou paranteze de toate mărimile, care de care mai ciudate. Mă simt rătăcită într-o lume sărăcită de cuvinte pe care nu o înţeleg. Şi nici nu vreau să fac efortul de a o înţelege. Sunt un Don Quijote care nu se luptă cu morile de vânt. Şi-a înlocuit duşmanii. Mă arunc plină de înverşunare în lupta împotriva unor mingiuţe. Mingiuţe cu ochelari de soare. Mingiuţe care se rostogolesc. Mingiuţe cu aură. Inimioare. Inimioare rupte. Steluţe. Drăcuşori. Halbe de bere. Din nou mingiuţe care se bucură. Altele, care plâng. Unele râd atât de tare că se înclină. Astea par mai grăsuţe. Se hăhăie... Cred. Mingiuţe galbene care se încruntă. Altele, care întind spre tine nişte chestii care par a fi mâini care vor să te îmbrăţişeze. M-au tâmpit! Nu le mai suport! Mă revoltă limbajul ăsta oligofrenic. Mă întreb dacă e chiar atât de dificil să scrii câteva cuvinte. Raţiunea şi realismul, vocea conştiinţei deghizată în Sancho Panza încearcă să îmi potolească revolta şi indignarea în faţa semnelor care mă scot din minţi. Îmi spun că lumea nu mai are timp. Ştiu că nu mai ai timp, nu mai avem timp de nimic, toată lumea e grăbită. (Deşi unde Dumnezeu se grăbeşte toată lumea asta nu ştiu! Să îşi umple stomacul, să îşi plătească chiria, să îşi achite ratele, să meargă la mall, să ajungă undeva doar pentru a se grăbi să plece cât mai repede în alt loc. Ne grăbim pentru că nu mai ştim altfel. Am şi uitat cum e să nu te grăbeşti. Nici nu mai ştim că se poate. Nici nu ne mai punem întrebări. Doar ne grăbim. „Noi muncim. Nu gândim.”) Ştiu că te grăbeşti, dar, crede-mă, aş prefera să nu îmi scrii nimic decât să îmi trimiţi în grabă nişte semne pentru imbecili. Nişte semne aruncate în pripă ca pentru un copil de grădiniţă care nu ştie să citească. Nişte animaţii ca pentru un copil autist care înţelege mai bine o mingiuţă decât un cuvânt. Câtă sărăcie spirituală şi câtă tristeţe îmi inspiră conversaţiile astea de semne ciudate care se rostogolesc... Chipuri rotunde şi reci. Desene impersonale care pot însemna atât de multe, dar în acelaşi timp atât de Nimic. Iar tu nu îţi asumi implicit nicio răspundere pentru ce înţelege interlocutorul din mingiuţa care se cutremură de râs sau din inimioara pe care i-ai aruncat-o indiferent. În timp ce te sărutai cu altcineva. Şi încerc să nu exagerez, poate că nu aş avea o problemă dacă s-ar arunca din când în când câte un emoticon, pentru a susţine o afirmaţie, deşi mi se pare că se coboară discuţia la un nivel de desen animat. Dar nu mă pot abţine. Pur şi simplu înnebunesc când văd conversaţii întregi constând exclusiv din emoticoane, monosilabe şi prescurtări ‒ am senzaţia că sunt într-un teatru absurd cu personaje oligofrene. Parcă asist la un circ, în care participanţii sunt surdo-muţi care îşi aruncă unul altuia mingiuţe colorate, râd, dansează, aplaudă, se încruntă, se iubesc şi apoi beau bere. Sinistru! Uităm cu toţii, încet-încet, că la început a fost Cuvântul. Şi cuvintele pe care le rosteşti îţi creează, chiar şi atunci când nu îţi dai seama, existenţa. Întâi ţi-o creionează, apoi ţi-o conturează apăsat, ţi-o umplu de culoare, de bogăţie, de trăiri, de senzaţii, de frumuseţe sau de suferinţe, de bucurie sau de tristeţi, de sărăcie sau de abundenţă, de muzică sau de tăceri. Iar atunci când se reduc cuvintele, se reduce totul. S-a dovedit ştiinţific că cei care folosesc un vocabular mai bogat şi mai diversificat se bucură de trăiri mult mai bogate decât cei care se rezumă la câteva cuvinte în jurul cărora îşi construiesc o existenţă monotonă şi relativ săracă. Dar când dispar şi cuvintele??? Când ajungi să te exprimi strict prin emoticoane, să nu te miri când în locul trăirilor intense de poveşti de iubire ca în filme primeşti doar aventuri goale de sens, lipsite de poveste şi de magie, al căror climax este o partidă de sex pe model fast-food, poveste cu final prematur, probabil comunicat pe chat, printr-un emoticon. Mă întreb ce se alege pentru a comunica decizia de despărţire: o inimă ruptă sau mingiuţa de carnaval? Mingiuţa cu lacrimi sau halba de bere? Privesc în jur şi văd din ce în ce mai multe existenţe serbede, triste, ochi goi, oameni cu spirite adormite care trăiesc pe pilot automat, fără nicio scânteie în ochi, lipsiţi de trăiri, în depresie, nefericiţi, blazaţi, plictisiţi şi monosilabici. Unii se plâng de monotonia şi de absurdul vieţii lor. Păi dacă în loc să investeşti puţin timp, puţină emoţie şi un pic de suflet pentru a-i scrie iubitei tale cât îţi este de dor de ea, cât de mult îţi doreşti să o îmbrăţişezi, la ce visezi, ce iubeşti cel mai mult la ea, rezolvi totul cu câteva paranteze crăcănate şi două puncte impersonale, nu te mira dacă primeşti o piţipoancă plictisită, tunată, monosilabică, blazată, născută obosită şi plictisită. Şi dacă la început ar fi avut mititica accese de romantism, sensibilitate şi de imaginaţie, în scurt timp emoticoanele tale criminale vor fi omorât în ea orice dorinţă de a mai purta o conversaţie cât de cât inteligentă. Şi uite aşa ajung poveşti de iubire să se transforme în partide grăbite de sex la minut în pauza publicitară, fără prea multă emoţie, fără întrebări şi fără răspunsuri, fără mister, fără fiori, fără dor, fără durere, fără extaz, fără romantism şi fără... cuvinte! Că doar nu vă trimiteţi unul altuia poezii de iubire... Oh, nu, no way, this is so out. Vă trimiteţi mingiuţe care "se râd"sau se scarpină. Şi maximum o inimioară roşie! ‒ asta e declaraţia supremă, n-o faci decât în cazuri excepţionale! (şi te mai miri că ajungi în situaţia în care te poţi considera norocos dacă se întâmplă şi partidele de sex în pauza publicitară...) Priveşte în jur. O să vezi oameni din ce în ce mai sărăciţi de fiori, din ce în ce mai robotizaţi, mai mecanici, mai automatizaţi şi mai spălaţi pe creier. Devenim autişti, ne transformăm în oligofreni monosilabici. Suntem sălbatici, abrutizaţi. Când cineva încearcă să se apropie de tine şi îţi scrie prea mult, prea detaliat, prea sensibil, cu prea multe cuvinte şi cu prea multă emoţie, baţi în retragere. Te sperii, te copleşeşte, ceva nu e în regulă. Dacă primeşti o poezie de iubire sau prea multe citate, iar nu e în regulă. Dacă persoana care îţi scrie depăşeşte câteva cuvinte ‒ cele strict uzuale, ideal e să fie prescurtate şi cât mai la mişto, iarăşi nu e bine. Tipa sau tipul nu sunt OK, nu sunt normali, sunt exaltaţi, mistici sau obsedaţi. Aşa că fugi şi te retragi în carapacea ta, acolo unde e totul sigur, nu sunt emoţii prea multe şi unde totul e sub control. Şi uite aşa devenim ca nişte animale care au fost doar bătute şi nu mai ştiu ce înseamnă mângâierea. Se sperie şi fug. La fel se întâmplă atunci când, înconjurat fiind de oameni cu care comunici doar prin emoticoane şi maximum 50 de cuvinte – şi alea prescurtate de nici tu nu mai înţelegi exact ce ai vrut să spui ‒ şi apare cineva care îţi vorbeşte ca din cărţi (şi eventual strecoară şi versuri din Esenin)... s-a terminat! Te-a pierdut! Pe veci! Deşi, dă-mi voi să îţi spun, nu persoana respectivă e cea care are o problemă, ci tu! Nu el/ea e nebun/ă că scrie atât de mult, ci tu, că ai uitat să te mai exprimi. Nici nu mai ştii să vorbeşti. Nici nu mai ştii să îţi descrii o stare ‒ asta dacă mai ştii să o ai! Aşa că dacă te plângi că poveştile tale de viaţă sunt triste şi seci, şi sărace de conţinut, uită-te la cum scrii şi ce ţi se scrie şi îţi vei da seama de ce! Aşa cum am uitat să scriem de mână, în curând, în ritmul ăsta, vom uita şi să vorbim. Pentru că vom avea aceste emoticoane. În spatele lor te poţi ascunde când vrei, comod şi confortabil, fără să mai faci efortul să comunici cu adevărat. Nu contează că după inima ta roşie tipul s-a sinucis sau te cere de nevastă, fiecare înţelege ce vrea. Exagerez, oare? Poate. Dar nu e păcat să avem posibilitatea să ne colorăm existenţa atât de frumos, în atâtea culori, în atâtea senzaţii, în atâtea emoţii... şi să nu o facem? Să avem şansa să ne construim viaţa împreună, să ne-o facem minunată, ca în poveşti, prin cuvinte pe care să le căutăm atent, cu răbdare, să le selectăm cu grijă, să le încărcăm cu bucăţi din sufletul nostru, să le colorăm cu emoţiile noastre şi cu căldura inimii şi apoi să le trimitem către celălalt, ştiind că se va opri cu bucurie la fiecare dintre ele, hrănindu-se cu ele, colorându-şi la rându-i existenţa şi emoţiile cu ceea ce îi inspirăm noi?... Şi să nu o facem? Şi cât de bogaţi am putea fi! Cu toţii! Mi-e dor de vremurile de demult, în care se trimiteau scrisori. Am nostalgia cuvintelor calde, bogate, rotunde, senzuale, rafinate. Tânjesc după jocurile de cuvinte pline de umor, încărcate de seducţie. După descrierile lungi pe care astăzi nimeni nu ar avea răbdare să le citească. După declaraţiile pasionale de iubire, care descriau în detaliu simptomele cele mai banale, care dezvăluiau cu graţie gândurile cele mai ascunse şi colorau în cuvinte magice manifestările cele mai comune... După frazele lungi şi alambicate care descriau acele mişcări ale sufletului la o primă vedere insesizabile, dar pe care reuşeau în cele din urmă să le surprindă cuvintele meşteşugite, vânătoare de emoţii. Cuvinte vânătoare de emoţii? Sau creatoare? Oare...?! Îmi doresc scrisori încărcate de sentimente, pe hârtie parfumată, în plicuri care închid, pe lângă scrisoare, vibraţia mâinilor tremurând de dor, speranţele unui răspuns cât mai lung, cât mai frumos, cât mai cald. Visez la dorul, nostalgiile, aşteptarea şi nerăbdarea înghesuite în plic alături de respectul şi consideraţia celui care îmi scrie. Mi-e dor de timpurile în care nu exista teama de a spune că iubeşti, de a detalia cât mai elocvent şi poetic bogăţia de stări, de senzaţii prin care treceai. Nu exista teama de a-ţi dezveli sufletul şi de a analiza sub un microscop literar fiecare latură a sa. Îmi e atât de dor de vremurile în care scriai de mână şi în tremurul literelor se putea ghici mai mult decât în o mie de cuvinte. Cuvinte... daruri pentru tine şi pentru cel căruia îi scriai. Pentru că asta sunt cuvintele..Sunt daruri pe care alegi să le faci sau nu. Să ţi le faci ţie, poate mai mult chiar decât i le faci celuilalt. Crede-mă... mai mult ţie! Oare cine era mai bogat, cine trăia mai frumos? Cel care scria acele minunate scrisori de iubire de pe vremuri, desfăşurându-şi sufletul cu măiestrie şi emoţie pe zeci de pagini sau cel care trimite azi un emoticon? Un emoticon cu ochelari negri de soare care sare în sus în mod constant? Camil Petrescu spune că „O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie. Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei.”. Aş merge mai departe şi aş spune chiar că o viaţă de vis este mai degrabă un proces de autosugestie. Un proces continuu, în care eşti creator permanent şi în care e nevoie de complicitatea celor din jurul tău, care intră în jocul tău... puteţi crea împreună ceva minunat, ceva banal, ceva sec sau ceva trist. Şi cum se poate derula tot acest proces de autosugestie, dacă nu prin cuvintele prin care îţi dăruieşti senzaţii, experienţe, emoţii şi... iubire? Aruncă o privire pe corespondenţa ta din ultimele zile. Dacă vei găsi un şir întreg de emoticoane şi de cuvinte monosilabice, ia o carte de poezii de Eminescu, fugi în parc, aşază-te pe o bancă, priveşte tinerii îndrăgostiţi care se sărută ca şi cum nu au decât clipa de acum, priveşte ochii miraţi ai copiilor care descoperă cu bucurie miracolul vieţii, priveşte cuplurile de bătrâni cu părul alb care se ţin încă de mână, după o viaţă întreagă, admiră florile, atinge copacii, ascultă păsările, lasă-te mângâiat de vânt, aminteşte-ţi de emoţia primului sărut, de prima noapte de iubire, de fluturii din stomac pe care i-ai simţit ultima oară, reînvaţă se te bucuri de toate senzaţiile şi emoţiile pe care ni le oferă viaţa, atât de generoasă, şi, din clipa aceea, reînvaţă să îţi construieşti viaţa pe care ai visat-o mereu, de la început... Şi la început a fost Cuvântul. SCHIMBĂ-TE ÎN CUVINTE, PRECUM ÎŢI ZIC. (NICHITA) Nu în emoticoane. P.S.: Ciprian Voicila îmi trimite o completare ‒ Zilele trecute, am găsit în paginile de jurnal ale lui Nichita o notaţie în același sens, dar mult mai dură: „Schimbă-te în cuvânt ca să nu te roadă viermii” (Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, 1990, p. 350).