O simpla pereche de adidasi...

Singura pereche de încălţări care m-a impresionat vreodată a fost o pereche de adidaşi. Eram în Egipt. Era a doua zi după ce un avion care plecase tot din Egipt se prăbuşise. Mă uitam la televizor şi plângeam văzând scenele filmate în locul unde se prăbuşise avionul. O pereche de adidaşi plutea pe apă, purtată de valuri către nicăieri. Ieri, o fată ca mine îi purta zâmbind cu nădejde viitorului. Azi nu mai era. Ieri, după ani şi ani, m-a mişcat din nou o pereche de încălţări. Din nou o pereche de adidaşi. Pelerinii care au străbătut pe jos cei 750 km până la Santiago de Compostella vin apoi până la Finesterre, la "capătul lumii". De-abia aici este sfârşitul călătoriei iniţiatice la capătul căreia fiecare din ei îşi doreşte să plece un om nou. Unii dintre ei ard un obiect pe care l-au purtat de-a lungul drumului. Şosete, bocanci, pulovere. Peste tot urme de foc, tot atâtea rămăşiţe din oamenii vechi care rămân în urmă. Alţii îşi lasă pur şi simplu câte un obiect aici, simbol al vieţii de care vor să uite. Ieri am văzut perechea de adidaşi pe care îi lăsase recent, poate alaltăieri, poate chiar puţin mai devreme, o fată. Dacă ar fi putut vorbi, oare ce mi-ar fi spus? Ce dureri lăsa în urmă? Ce iubiri? Ce doruri neînţelese, ce neputinţe, ce patimi, ce lacrimi? Către ce vise se îndrepta acum curajoasă? Către ce Iubire păşea acum cu paşi siguri de om nou, gata să dea totul, acum că s-a găsit? Ce lăsa în urmă şi către ce mergea fata mea cea curajoasă? Cât mi-ar fi plăcut să o văd, să îi strâng mâna şi să îi urez să aibă drum cu binecuvântări în noua ei viaţă! Deşi ceva în mine îmi spunea că o să aibă... Poate că m-a mişcat din nou o simplă pereche de adidaşi pentru că şi de data asta a murit cineva... O fată ca mine... De data asta însă pentru a da o şansă unui om nou... şansa de a lăsa o urmă... Văzând perechea aceea de adidaşi plutind în neştire pe apă acum câţiva ani am plâns pentru că mi-am dat seama cât suntem de neînsemnaţi şi de neputincioşi... Văzând ieri perechea cealaltă de adidaşi, atât de "hotărâtă", am plâns din nou. Însă de data aceasta pentru că am realizat că poate totuşi ni se dă uneori şansa să putem face o diferenţă. Să putem lăsa o urmă... Şi poate că urmele cele mai frumoase le-au lăsat cei care au mers pentru alţii. Întru Domnul. Sau?... Ziceţi şi voi... "Floarea din asfalt" - Alexandra Svet