Astă-seară m-am îndrăgostit!


Am plecat de la întâlnirea cu el cu ochii umezi, cu privirea aceea pierdută, cu un zâmbet larg, cu neputinţă de dezlipit de pe faţă ‒ zâmbetul acela de îndrăgostit pe care vrei să îl ascunzi şi nu poţi, cu acel sentiment clar, bine definit că tocmai ai avut o întâlnire care îţi va schimba viaţa şi cu un singur gând în minte: "Abia aştept să îl revăd!". Pe el, bărbatul care poate avea orice şi pe oricine, însă iubeşte o singură femeie. Pe el, bărbatul care poate avea orice. Pe el, bărbatul care a visat, şi-a imaginat, în cel mai mic detaliu, a cerut şi a primit. Totul. În cel mai mic detaliu. Pe el, bărbatul care într-o lume murdară îşi păstrează iubirea curată. Într-o lume pierdută în orgii, desfrâu, aventuri de-o noapte şi oameni care calcă fără scrupule pe cadavre în drumul lor grăbit spre nicăieri, păstrează viu Visul. Visul unei iubiri curate, pure, romantice. Într-o lume care are totul, mai puţin iubirea, îndrăzneşte, deşi nu are nimic, să ceară totul, să primească cu eleganţă şi apoi să pună tot la picioarele Iubirii. Bărbatul care, într-o lume cu sufletul din ce în ce mai murdar, îşi păstrează sufletul de copil, iubind cu inocenţă chipul femeii pe care îl caută printre milioane de alte chipuri după care alţii tânjesc, dar pe care el nu le vede, iubind cu statornicie femeia care, cu un sărut, l-a făcut să nu mai fie niciodată acelaşi. Bărbatul care întinde mâna şi îşi atinge visul şi, cu un zâmbet cald, te face să crezi că poţi şi tu. Bărbatul care cucereşte lumea întreagă doar pentru a o arunca detaşat în braţele copleşite ale femeii iubite ‒ care, în ochii lui curaţi, plini de-o iubire care nu cunoaşte limite sau căderi, apare dezbrăcată de micimi, de temeri, de incapacitatea de a crede în Vis aşa cum face el, de neputinţa de a iubi total, răvăşitor, fără măsură, fără frică, fără calcul, fără măsură... aşa, ca el... Chiar dacă poate nu e, el aşa o vede! Hangiţa devenită Dulcinee... un univers întreg de basm creat doar pentru a-i fi pus la picioare... cine e oare mai fericit? El? Cel care poate iubi aşa, transfigurând o realitate crudă, lipsită de imaginaţie, de curaj, de pasiune, de fiori, de puritate, de nebunie... o realitate prea plină de măsură, de o măsură prea meschină, prea precis calculată... sau ea, cea iubita? Sau ei, cei care îl întâlnesc, pentru a nu mai fi niciodată la fel? Cum să mai fii acelaşi după ce cunoşti un astfel de om? Care, arzând total, frumos, măreţ întru visul său ‒ întru, nu pentru, căci el devine visul ‒ te învaţă să adaugi vieţii tale o altă dimensiune. Cea a măreţiei. Te învaţă să devii Acel om. Despre care ştii că există înăuntrul tău, însă nu ţi-ai făcut niciodată curaj să îl întâlneşti. Ei bine, întâlneşti pe cineva aşa şi, dintr-odată, click. Vezi tot ce ai putea fi, dar îţi lipseşte curajul. Nu ştiai că se poate şi-aşa. Acum vezi. Şi devii. Şi uite aşa... mergând pe calea omului măreţ dinăuntrul tău, oamenii care te-au întâlnit, cei pe care i-ai lăsat să te trăiască, cu tot cu visele tale, vor adăuga, atunci când vor vorbi despre tine, un cuvânt înaintea numelui tău. Un cuvânt care face toată diferenţa (şi, culmea!, nu pentru tine): "Marele"! Fiindcă i-ai învăţat să creadă, să lupte, să viseze, să nu renunţe, să nădăjduiască, să ceară. Să dăruiască, să se dăruiască, sfidând bunul simţ comun, cuminţenia, zgârcenia unei lumi bogate ce se crede săracă. Să iubească. Fără măsură, limită sau teamă. I-ai învăţat să fie nobili, generoşi, să devină cavaleri din vremi de basm... i-ai învăţat să îşi trăiască iubirile la timp. Iar dacă le-a trecut timpul... să se ducă înapoi după ele..."căci toate îi sunt cu putinţă celui care crede". Să se întoarcă după ele, dându-le totul. Mai mult decât s-ar aştepta oricine. Uneori chiar şi ei. (Nu trebuie decât să îşi dorească) I-ai învăţat să fie. Ceea ce au fost meniţi să fie. Nu mai puţin. În niciun caz mai puţin. I-ai învăţat să îşi pună pe ei costumul cel mai bun, manierele cele mai elegante, inima cea mai curată, visele cele mai îndrăzneţe şi să fie mari. Mari! Aşa cum m-a învăţat pe mine astă-seară bărbatul de care m-am îndrăgostit. Cu tot cu păcate. Bărbatul care m-a topit. Bărbatul după care nu mai pot fi la fel... nu, nu voi mai putea fi niciodată la fel... Gatsby? Nu, nu Gatsby. MARELE GATSBY! "Floarea din asfalt" - Alexandra Svet Pentru că într-o zi de 24 septembrie se năştea autorul romanului "Marele Gatsby " - F. Scott Fitzgerald (24 sept. 1896)

Postări recente
Archive
Follow Us
  • Facebook Basic Square
  • Twitter Basic Square
  • Google+ Basic Square
Search By Tags