L-am intalnit pe Părintele Arsenie Boca

"Ajungem. Cu inima tremurând de emoţii, de bucurie, de o fericire bizară care mă inundă brusc ‒ nu ştiu de unde vine, e altfel decât orice senzaţie pe care am trăit-o până acum ‒ păşim cu un sentiment straniu de familiaritate către poarta de intrare în mănăstire. Iată biserica! E mică, de lemn, simplă şi atât de frumoasă. În stânga, pe un deluşor, o clopotniţă care îmi aminteşte de arhitectura bisericilor din lemn maramureşene. Lângă deal, un lac în care se oglindesc atât biserica, cât şi clopotniţa. Un parc micuţ cu brazi argintii, arţari, tui, pini şi magnolii. Jnepeni micuţi, pietre decorative şi multe flori. Atât de multe flori... de toate culorile, mărimile şi miresmele. Deasupra dealului, Părintele a amenajat un mic saivan dacic. Nu am răbdare să îl văd. Intrăm direct în biserică. O uşă mare de stejar se deschide şi o mână ne poartă parcă înăuntru. Mă îndrept direct spre icoanele pictate de Părinte. Sunt atât de deosebite, nu vei mai vedea icoane asemănătoare nicăieri în România. Mântuitorul ne priveşte plin de iubire şi de durere, ţinând în mână o carte. O maică aflată în strană ne întreabă zâmbind. ”Vreţi să ştiţi ce scrie? Vă spun eu” Şi începe să recite textul, cu voce clară, apăsând fiecare cuvânt. Când termină, izbucnim în lacrimi. Iată ce scrie în Evanghelia de pe icoana împărătească a Mântuitorului Hristos ‒ mesaj şi testament al Părintelui Arsenie Boca: "Nu te teme, turmă mică... Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt Eu în mijlocul lor. Iată Eu sunt cu voi sunt ‒ Trup şi Sânge ‒ în toate zilele până la sfârşitul veacului. Dar fericiţi cei cu inima curată. Deci căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte vi se vor da vouă. Nu fiţi cu spinii grijilor în inimă.Ci Dă-Mi Mie inima ta. Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie. Aşadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, ba încă şi de viaţa sa, nu poate să fie ucenicul Meu. În lume necazuri veţi avea, din pricina Mea, căci vă vor ocărî şi vă vor prigoni pe voi şi, minţind,vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Iar când vor începe să fie toate acestea, prindeţi suflet şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră s-a apropiat. Îndrăzniţi, deci, Eu am biruit lumea. Iată stau la uşa ta şi bat..." Se lăsă o tăcere adâncă. Deja intrasem într-o altă lume. Părintele ne întâmpinase cum se cuvine. Măicuţa începe să ne vorbească despre El, ochii îi strălucesc, faţa i se luminează, cuvintele pătrund până în adâncuri nebănuite ale sufletului şi un sentiment de iubire ne învăluie inimile strânse de emoţie. Pentru câteva clipe avem senzaţia că Părintele este acolo, ca El este Cel ce ne vorbeşte prin glasul măicuţei. Prezenţa Lui este atât de puternică, îl simţi în fiecare colţ, în fiecare trăsătură a sfinţilor zugrăviţi pe pereţi, în frământarea lemnului de stejar, în flori, în icoane, în aerul mirosind puternic a mir, tămâie şi crini, în respiraţia noastră întretăiată, în bătăile inimii, în lacrimi... în tot! Ieşim din biserică precum am fi ieşit din alt timp şi alt spaţiu. Suntem nerăbdătoare să ajungem la mormânt. E atâta toamnă în aer! Copacii foşnesc, vântul adie uşor, frunze galbene plutesc molatic în aer, totul parcă ne vorbeşte. Parcă ni se întind braţe pline de căldură şi de iubire şi se aude o şoaptă: ”Bine aţi venit Acasă!”. Mormântul Părintelui, plin de flori – ce, da!, rămân mereu aşa, pline de culoare şi de mireasmă, chiar şi iarna ‒ ne cheamă să ne rugăm, să ne cerem iertare, să ne căim şi să ne regăsim nădejdea, iubirea şi credinţa. Acea credinţă care mişcă munţii, fără pic de îndoială ”Nu ştiţi că dacă veţi crede 99% şi vă veţi îndoi doar 1%, acel procent valorează cât toate cele 99?” Ne cheamă să ne lepădăm de noi înşine şi să ne dăruim Lui, Aceluia care ni s-a dăruit cu totul... Ne reaminteşte să ne înnoim întru credinţă, fiindcă ”Credinciosul depăşeşte limitele Omului”... Ne învaţă să credem în minuni, şoptindu-ne blând că ”Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El”. Am murit puţin la mormântul Părintelui. Când mi s-a spus ”Alexandra, să mergem!”, părea un glas venit de dincolo de timpuri care mă chema înapoi la realitate. O realitate în care am păşit alt om. Pentru că da, murisem, doar pentru a învia cu adevărat. Mă pierdusem, doar pentru a mă găsi pe mine cea Esenţială, aceea care Trebuie şi Pot să Fiu. ”Nu poţi deveni om mare până nu te socoteşti că ai murit, până nu te obişnuieşti să socoteşti moartea ta ca ceva ce a fost, nu ca ceva ce urmează să fie...” Îmi răsună încă în minte vorbele părintelui. Ah, dacă aş putea muri aşa în fiecare zi! De-abia atunci aş putea, cu adevărat, trăi!" "Floarea din asfalt" - Alexandra Svet 3 Noiembrie 2011 Părintele Arsenie Boca s-a născut într-o zi de 29 septembrie 1910.