Flori din asfalt in Tara Fagarasului. Ana

Intr-o seara de toamna, miercuri, era 11 noiembrie in 2015, am dus "Floarea din asfalt" in Tara Fagarasului.

La 11Even Events.

Oameni buni, frumosi, destepti, hotarati, ale caror povesti de succes te inspira sa mergi inainte chiar si cand crezi ca nu mai poti. Pentru ca se pare ca lucrurile bune de abia atunci vor veni in viata ta, cand treci de acel prag... Public cald, generos, plin de viata si de lumina. Sala plina. Emotii, reflectoare, nod in gat, "Ce caut eu aici?"- eu, care nu pot sa vorbesc nici in fata a trei persoane , doua sunt deja prea multe...Eram si insarcinata in cinci luni, tremuram toata de emotii, mai aveam putin si ma apucau frisoanele, nu mai aveam nici forta, nici glas, iar in clipa cand vocea calda a prezentatoarei m-a chemat pe scena, as fi facut orice sa pot fugi de acolo.

Am ales insa sa vorbesc despre Femeile-Icoana ale istoriei romanesti, iar ele au reusit sa imi dea pana si mie glas in seara aceea.

Am decis sa vorbesc despre ele pentru ca desi istoria acestui neam nu este decat un lung sir de jertfe- se spune despre coloana infinitului ca nu ar fi altceva decat un lung sir de sicrie suprapuse, ultimul fiind deschis si asteptand propria noastra jertfa- despre femeile care au construit-o cu trupurile si cu inimile lor se vorbeste din pacate prea putin...Cu toate ca, incepand de la femeile dace zugravite pe Columna lui Traian luptandu-se cu romanii, gasim atatea dintre ele in aceasta coloana... Pe mama lui Stefan Cel Mare care isi trimite fara ezitare fiul inapoi pe campul de lupta, pe Maria Brancoveanu cautand cu disperare trupurile fiilor si sotului sau, pe Monahia Platonida, sotia lui Neagoe Basarab, cea care si-a daruit averea si intreaga viata tarii si lui Dumnezeu, pe Regina Maria care de-abia isi ingropase copilul si cu toate astea nu a uitat ca este mama unei tari intregi si a luptat alaturi de soldati in transee, alaturi de bolnavi in spitale, alaturi de saraci, ajutandu-I cu tot ce putea, alaturi de diplomati reprezentandu-ne tara cu cinste, alaturi de tarani, de copii, de femei, alaturi si pentru intregul neam, jerfindu-se cu totul visului de secole al neamului si lasandu-ne mostenire cele mai frumoase daruri- inima, binecuvantarea si exemplul sau. Despre ele am vorbit...Si pentru ca tot eram la Fagaras am evocat si chipurile luptatoarelor anticomuniste, pe Maria Plop tinand-o de mana pe micuta Ioana Arnautoiu, chipul darz al Elizabetei Rizea. le-am reamintit celor din public de privirea neclintita a Nicoletei Nicolescu, arsa de vie pentru credinta in Hristos, de ochii plini de lacrimi si de viata distrusa a Valentinei Gafencu, cea care si-a asteptat logodnicul timp de 18 ani sa iasa din inchisoare. (Stiti ca a fost fortata de Securitate si de parintii lui sa se casatoreasca cu altcineva, insa avea sa il gaseasca peste doi ani in pragul usii pe iubitul care nu murise si o iubea la fel de mult?.... Era insa prea tarziu.) Am vorbit despre anii de inchisoare ai doamnei Aspazia Otel Petrescu, despre versurile si rugaciunile monahiei Zorica Latcu, despre mama lui Valeriu Gafencu- cu privirea tristă, cu baticul sau si cu mâinile muncite, împreunate, ca pentru o rugăciune mută. Am vorbit despre ea pentru ca in chipul acestei mame putem vedea însuşi chipul ţării noastre. Al tuturor mamelor care şi-au pierdut fiul. Al tuturor soţiilor care şi-au pierdut soţul. Al tuturor logodnicelor care n-au mai apucat să se căsătorească. Al tuturor fetelor care nu şi-au mai văzut tatăl. Acest chip de bătrână este România noastra, care nu poate fi învinsă, doborâtă, clintită sau smulsă din rădăcini. România noastra, care nu îngenunchează decât în faţa lui Dumnezeu. Am ales cu greu doar 11 chipuri dragi din milioanele de chipuri carora le datoram demnitatea noastra ca neam. Poate ca lor le datoram si numele de Gradina Maicii Domnului, avem atatea mame prin inima carora a trecut sabie. …"

La sfarsit, revenita in sfarsit de pe scena inapoi pe scaunul meu, epuizata, am rasuflat oarecum usurata - se terminase in sfarsit momentul de care imi fusese atat de teama incat nu mai dormisem bine in ultimele saptamani, visand ca raman fara glas pe scena. Eram insa atat de sleita de puteri de chiar ma intrebam ce-am cautat eu totusi acolo, daca a meritata atata bataie de cap, atata stress, atata emotie, atata tensiune- si pentru mine si pentru fetita mea saraca. Chiar atunci insa o fata frumoasa cu chip de inger, asezata pe scaunul din fata mea, imbracata intr-o iie veche de sute de ani s-a intors spre mine si mi-a intins un mesaj scris in graba pe o hartie. De langa un trifoi presat, cu patru foi, in forma de cruce, ma mangaiau cuvinte venite din cer, venite sa imi reaminteasca pentru a nu stiu cata oara, ca nimic nu este in zadar...

Imi incheiasem discursul cu cateva cuvinte scrise de Ioan Gavrila Ogoranu catre ANA Ogoranu, mama sa...

Ultimele mele cuvinte sunasera cam asa:

".... Le datoram cu totii ceva acestor inimi triste. Am venit asta seara aici ca prin mine sa se rosteasca de dincolo de timp si de dincolo de morminte cuvinte care sper ca prin noi sa ajunga cumva la inima fiecareia dintre ele. Cuvinte scrise candva de Ion Gavrila Ogoranu mamei sale pe care si-o aminteste aplecată asupra pătucului in care zăcea bolnav în copilărie, îngenuncheată la icoana altei Mame, rugându-se pentru el şi zâmbind cand el i-a zis „Mamă, dumneata sameni cu Maica Domnului!”. O vede cum il privea cu drag când i-a cumpărat primul chimiraş, desculţă, cu picioarele şi mâinile crepate de praf şi muncă, făcând pe jos 30 km, cu traista în spinare să-i aducă merinde la şcoală, apoi alergând de la închisoare la închisoare, silindu-se să nu plânga ca să nu il întristeze...

O vede in toate aceste tablouri sapate adanc in suflet si in amintire si ii spune cuvintele pentru care am venit eu astazi aici. Cuvinte pe care am venit sa le rostesc pentru toate mamele carora fiii lor nu au mai apucat sa le ceara iertare:

“Şi acum te văd, te văd şi acum purtată-n lanţuri în aceleaşi închisori în care am fost şi eu. Nu chinuită de durere şi de foame, nu gârbovită de povara anilor, nici de loviturile de par ale securităţii, nici de tăria curentului electric, de care tot trupul tău slab tresărea ca o frunză, ci îngândurată de soarta mea. Şi eu mamă, nu ţi-am putut aduce nici o bucurie în cei treizeci de ani ai mei. Atâta timp cât te mai ştiu încă vie în vreo temniţă rece cu vuiet de vifor în zăbrele, primeşte în acest miez de noapte gândul ce ţi-l trimit: iartă-mă, mama!”

Stiti ce mi-a scris fata cea frumoasa imbracata in iie la sfarsitul discursului?

"Multumesc, toata mama din mine s-a induiosat auzind vorbele tale. Doamne ajuta!"

Stiti cum o chema pe fata care mi-a intins acel mesaj la sfarsit, nu? Exact!

ANA.

Nu, ingerii nu raman niciodata datori.

Iata si cum s-a vazut seara respective de pe scaunul Anei :)

“Coincidenta este modul lui Dumnezeu de a ramane anonim.

Este o coincidenta ca discursul Alexandrei Sasha Svet se termina cu scrisoarea catre o mama pe nume Ana? Este coincidenta ca discursul ei este despre mame, intr-un moment in care imi pune sub indoiala calitatea mea de mama? Este coincidenta ca la final Alexandra se aseaza pe scaunul din spatele meu? Ar fi putut sta oriunde in sala... Mi-am dorit sa scriu tot ce am simtit pe o bucata de hartie si sa ii spun ca parca a vorbit cu si pentru mine...dar mi-am spus:" Cine sunt eu sa ii spun gandurile mele prostesti?" si mi-am pierdut curajul... Dar, coincidenta sau nu, Cristina Lascu s-a apropiat de mine sa schimbam un gand si in incercarea de a pune mana pe geanta mea de sub scaun, total involuntar, am prins pantoful Alexandrei. Atunci am prins iar curaj si i-am scris 2 vorbe langa caprifoiul meu norocos ;) am primit o carte, o privire din inima si o imbratisare care m-a emotionat la lacrimi Inca o data, Dumnezeu lucreaza prin oameni... Si acestia vin in viata mea la momentul oportun... Asa cum cartile vin la mine exact cand am cel mai mult nevoie de mesajul lor. Multumesc , Sasha Svet :)

Ana Borca.( Iia calatoare)