Povestea unui inel


"Nu m-am indragostit de ea. Am iubit-o din prima clipa. Este eul meu feminin. Jumatatea mea. Mai buna." Mi-a spus cu ochii in lacrimi un om drag, care a tocmai a cerut-o in casatorie pe femeia pentru care s-a rugat ani de zile. A cunoscut-o cam acum trei saptamani. Ea a zis "Da", fara sa ezite. Simtise si ea acelasi lucru, dar a zambit si a tacut, pastrand taina acelui "altceva, e altceva" pe care l-a simtit inima ei cand el a intrat in camera. Da, se poate. Da, exista astfel de povesti de iubire la prima vedere, la prima auzire, la prima imbratisare. Si de obicei sunt cele care dureaza cel mai mult si sunt cele mai frumoase. Unul dintre cuplurile mele preferate se mandreste cu mai mult de zece ani impreuna, petrecuti fara sa stea departe unul de altul mai mult de trei zile. Desi sunt aproape douazeci de ani diferenta intre ei, chiar si dupa atata timp, daca ea se uita in jur si nu poate gasi pe nimeni care sa o atraga mai mult decat el. Desi pana sa o cunoasca a fost un cuceritor renumit, si astazi, cand ea intra intr-o incapere si el o priveste de la distanta, simte la fel ca atunci in prima zi cand a vazut-o si inima i-a soptit "E ea!" Si nimic nu a mai contat. Au fost impreuna de-abia dupa cativa ani, dar viata lui s-a impartit in "inainte" si "dupa" ea. Saptamana trecuta vorbeam cu un barbat care isi sorbea din priviri iubita marturisindu-mi ca n-a stiut ce inseamna iubirea pana la 45 de ani, cand a cunoscut-o. A costat mult povestea lor de iubire, insa au platit fara sa ezite pretul, pentru ca de atunci, de la prima lor intalnire, pur si simplu nu mai pot concepe viata unul fara altul. La astfel de cupluri nu vezi gelozii, nesigurante, banuieli sau masti. Fiecare din ei straluceste, fiind varianta cea mai buna a lui insusi- pt ca celalalt scoate doar ce-i mai bun in el/ea. Se simt bine in pielea lor si se simt bine impreuna. Fara a face vreun efort. Sunt cat se poate de autentici, cu tot cu defecte si cu tot cu calitati, se accepta unul pe altul si fiecare din el pe el insusi, cu tot cu defectele alea pe care inainte nu mai stiau cum sa le ascunda de ochii omenirii. Cand stau separati ii vezi dupa ceva vreme ca parca nu au aer, nu mai au stare si incep sa se ofileasca. Nu mai stralucesc, nu mai au vlaga, palesc. Celalalt e prea departe. Vedem astfel de povesti de iubire si ne spunem ca sunt exceptii. Insa eu am o banuiala ... Ca de fapt asa e normal, celelalte povesti, banale, urate, pline de minciuni, tradari, schelete bine dosite prin dulap, certuri, inselari sau pur si simplu o plictiseala crunta sunt abateri de la firesc. Si nu sunt eu in masura sa dau sfaturi, ci doar constat. Si nu scriu ce scriu pentru ca am vreun raspuns ci pentru ca am multe intrebari. Si nu ma recomanda sa imi dau cu parerea decat faptul ca, probabil, am facut cam toate greselile posibile in iubire. Si daca in toata diligenta mea in a bifa toate nefacutele mi-a scapat vreuna, in mod sigur in miile de povesti ce s-au derulat in vietile celor din jurul meu cineva a facut-o si pe aia, aia la care nimeni nu s-ar fi gandit. Si daca mai stiu ceva, mai stiu, Slava Domnului, ce inseamna sa fii iubita, in toate modurile posibile -de la iubirea aceea de taina - de la taina cea mai tampa pana la taina cea mai frumoasa - pana la iubirea manifestata zgomotos, in vazul tuturor, chiar exhibitionist. De la iubirea nebuna lipsita insa de vreo responsabilitate pana la o statornicie in iubirea aia responsabila asezata cuminte sanatoasa care depaseste orice limita a rabdarii la care m-as fi asteptat... Asa ca despre greseli si despre cum si cat de mult poti fi iubit, stiu. In rest, nu stiu nimic. Insa asta e suficient ca sa nu tac cand aud ca povesti din astea exista doar in filme. Replici rostite de obicei cu cea mai mare convingere de cei care se complac in povesti caldicele, confortabile, pline de libertati si de masti. E suficient sa nu tac cand vad femei care tot asteapta sa fie iubite si se complac in tot felul de povesti care nu fac decat sa le injoseasca, sa le murdareasca, sa le intineze, una dupa alta, din ce in ce mai tare. In timp ce sufletul lor pereche plange pe undeva dupa ele... Sau atatea femei asteapta si se lasa testate si folosite si incercate si ras-incercate de parca unui barbat i-ar trebui un milion de ani sa-si dea seama ca ea este mama copiilor lui. Ca doar pe ea poate sa o vada leganandu-i pruncii si cantandu-le vreun cantec vechi de leagan, sau recitandu-le cine stie ce poezie veche sau ducandu-i la altar sa ii impartaseasca sau facand lectiile cu ei. Nu stiu multe, dar am vazut suficient cat sa nu tac cand vad atatea povesti care mor din lipsa de curaj sau din mii de scuze sau din prea multe pacate si patimi si obisnuinte confortabile ce ne-au legat... Ne plac tuturor povestile astea frumoase. Dar stim ca vin cu un pret? Cu un pret de curatie, pe care te straduiesti sa ti-o pastrezi pana cand intalnesti omul viselor tale. Altfel... Daca tot cazi dintr-o poveste in alta ajungi sa il intalnesti candva, intr-o buna zi, dar sa ai privirea goala si obosita, flacara din piept sa iti fie stinsa, trupul lipsit de vlaga, sufletul intinat si privirea atat de murdara incat poate ca nici macar nu ai sa il recunosti. Si daca il vei recunoaste, vei avea bratele golite de cat te-ai risipit prin lume. Nu vei avea ce sa-i oferi. Sau iti vor fi legate in cine stie ce lanturi grele cu care te-ai lasat legat, pentru ca iti era mai comod, mai confortabil, mai placut sa stai cu cineva chiar daca simteai ca nu e cine trebuie, decat sa te chinui singur si sa te pastrezi curat pentru visul tau. Curatia doare cand altii se plimba de mana in fata ta iar tu esti singur mereu. Curatia doare cand plangi noaptea si de sarbatori si nu e nimeni langa tine sa iti mangaie ranile. Curatia asta doare cand toti se multumesc cu relatii, chiar daca si tu si ei stiu ca nu e ce trebuie, doar tu te incapatanezi sa o astepti, curat, pe ea.... Dar si cand vine... Si te gaseste curat... Pe cand altfel, cand in sfarsit apare raspunsul atator rugaciuni ale inimii tale, ca le-ai rostit constient sau nu... si inima ta simte din prima clipa, dar ce pacat ca viata ta si trupul tau si mintea ta si toata structura asta sociala ce ai devenit nu il poate urma... Caci, tot aruncandu-te in iubiri, ai ajuns o masca umblatoare, ce se cauta pe sine in mii de oglinzi, fara sa se gaseasca nicaieri, care isi cauta confirmari in sute de locuri fara ca vreuna sa o implineasca, isi cauta bucuria pe zeci de cai, fara ca vreuna sa o duca acasa. Raspunsul rugaciunilor tale a venit dar a gasit o masca fara de viata, fara de vlaga , fara de stralucire si parca fara de suflet. Pentru ca poate un singur suflet te poate face sa stralucesti, cu un singur suflet te poti simti acasa, un singur suflet a venit pe lumea asta sa te ajute sa fii cea mai buna varianta a ta, cu un singur suflet ai putea face istorie in loc sa te cauti golit de viata arzand la foc mic, aprinzand valvatai ieftine de frunze si paie si in loc sa dormi mai mereu cu mai multe persoane in pat caci mintea iti e, mai mereu, la altcineva... Poate ca un singur suflet, jumatatea sufletului tau, te asteapta si plange chiar acum in lume de dorul tau undeva iar tu stai sa incalzesti la nesfarsit aceeasi ciorba, mai gustand cate o chiftea pe unde apuci, fara sa te saturi vreodata. Sau stai sa astepti pe cine stie cine, care nu merita, si nu te merita, dar tu, orbit fiind de patimi si de pacat, nu realizezi ... Poate ca un singur suflet a venit pe lume sa fiti impreuna un intreg si asta numai impreuna cu Dumnezeu in ecuatie. Intrebarea este- cand a venit te-a mai gasit acasa? Privirea nu iti era prea murdara de atatea cautari?prea golita de suflet ca sa il mai vezi? Prea intinata ca sa ii vezi lumina? L-ai mai recunoscut? Daca l-ai recunoscut nu erai deja prea temator sa il mai cuprinzi, prea slabit de pacate sa te duci inspre el, prea legat sa mai poti face pasul catre el, prea murdar sa il mai poti imbratisa, prea golit de tine insuti ca imbratisarea sa ii mai poata transmite ceva, prea murdar si intinat sa il mai poti convinge ca esti tu, prea sleit de putere sa ii spui cat de dor ti-a fost de el, prea obosit sa ii spui cat l-ai cautat pe toate drumurile lumii, prea pierdut si prea ratacit si prea spart in mii de bucati sa mai stii, chiar tu insuti, cine esti... Povestile frumoase, ca povestea acestui inel - si nu sunt nici putine nici imposibile cum spun caldiceii si jumatatile de masura -ne arata totusi ca pretul curatiei merita sa fie platit, oricat de greu ar parea uneori. Ca tot curajul de a nu accepta compromisul sub orice forma, oricat de attagatoare, ar veni el, va fi recompensat candva. Ca nimic nu e mai trist decat sa dormi cu cineva si in mai mult de jumatate din timp sa te gandesti la altcineva, decat sa apara candva omul visat si tu sa nu mai ai putinta si curajul de a-l urma... Sau mai grav, sa nu te mai ai pe tine insuti. Povestile ca cea a acestui inel ne reamintesc ca odata ce am ales un drum avem datoria, fata de noi si fata de celalalt pe care l-am ales responsabil si asumat, nu doar din comoditate- sa ramanem doar pe el si sa nu ne mai cautam in alti ochi, in alte inimi, smintind tot ce e in jurul nostru, risipindu-ne pe noi si sufletul de langa pe cai ce distrug intotdeauna mai multe vieti... Sau sa ramanem singuri si curati pana cand Dumnezeu va gasi de cuviinta sa ne rasplateasca intr-un fel sau altul jertfa... Povestile ca cea a acestui inel ne reamintesc, mai ales, sa Il luam pe Dumnezeu in ecuatie... Daca mai multi oameni ar avea curajul de a isi asuma o mare iubire, poate ca lumea asta nu ar fi atat de plina de masti umblatoare, cu maini reci, fara de viata, cu imbratisari lipsite de vreo caldura, cu ochi lipsiti de scantei, cu suflete intinate de pacate, cu oameni superficiali, usori si complexati care nu cauta decat confirmari fara sa il mai vada pe cel din fata lor, cu oameni care nu stralucesc, nu sunt autentici, nu sunt bucurosi, nu sunt nici un sfert din cine ar putea fi, se tarasc in loc sa zboare, cersesc in loc sa daruiasca, se milogesc in loc sa ofere,imprastie intuneric si sminteala in loc sa lumineze, mint, fura si inseala in loc sa isi traiasca Adevarul, vorbesc, dar nu cuvanta, traiesc dar nu sunt vii si, cel mai grav, parca nu e nimeni acasa in privirile lor... Poate ca lumea ar fi altfel daca toti am intelege ca marile iubiri nu sunt exceptii...dar ca vin cu un pret. Poate ca lumea ar fi altfel daca L-am lua mereu pe Dumnezeu in ecuatie..

Postări recente
Archive
Follow Us
  • Facebook Basic Square
  • Twitter Basic Square
  • Google+ Basic Square
Search By Tags