" Pana cand ne vom revedea!"

Duminica seara. O cladire de birouri goala, cu luminile stinse. Un singur birou cu lumina aprinsa. O fata singura.

Pacat ca ma grabeam. M-as fi oprit sa ii cumpar un buchet de lalele. De toate culorile. Si i l-as fi lasat la receptie. Cu un bilet pe care sa scrie atat. " Pana cand ne vom revedea"

Poate ca i-ar fi luminat nu numai seara de duminica, ci si dimineata de maine. Si pe cea de poimaine. Si serile. Toate. Poate.

E duminica seara. Daca treceti pe langa o cladire de birouri cu luminile stinse, daca vedeti lumina aprinsa la un singur birou si daca fata mea singura mai e inca acolo, va rog sa ii luati un buchet de flori.

Uneori avem nevoie de atat de putin pentru a visa, pentru a fi bucurosi, pentru a ne face frumosi, pentru a zambi, pentru a fi Vii. Daca fata care a murit acum cativa ani de epuizare ar fi primit un simplu buchet de flori cu speranta unui maine mai plin de iubire, poate asta seara ar fi fost cu noi.

E duminica seara. E o toamna atat de frumoasa. Sa traim!

" Pana cand ne vom revedea!"