Sfinti printre noi

Eghina. In port. Ora 7 dimineata. Pe o banca un batran. Sta singur. Parul si barba ii sunt albe ca o poveste din copilarie. Iar ochii ii sunt parca flacari - par uneori taciuni aprinsi din care scapara fulgere ce se izbesc de cer, dar se intorc repede inapoi pentru a se topi candid intr-o valvataie de iubire. Tradata doar de zambetul abia ghicit si de blandetea luminoasa ce ii inunda dintr-o data chipul. Doar uneori. Si atunci isi pleaca smerit capul ca pentru o ruga tainica, parand a fi aici, dar totusi undeva departe, in alt colt de lume - unde lumina mai invinge o data. Revine totusi repede inapoi. Nu scapa nici o clipa din priviri fetita cu chipul trist ce priveste tacuta in zare. Chiar si cand pare a privi in alta parte, inima lui ii mangaie chipul, ii sterge lacrimile de dor si ii binecuvanteaza zambetul de bucurie. Ii e deja dor si greu si nu se poate dezlipi de aici, insa, Doamne!, cat de bucuroasa si de recunoscatoare este ca a ajuns aici, la Sfantul ei drag, de langa care nu ar mai vrea sa plece niciodata. Batranul o invaluie cu atata drag de se topeste lumea, cu toata inima lui luminoasa. Zambetul lui dumnezeesc, curat si bland mai scapara o raza in cer, ce lumineaza lumea..

Apare si vaporul. Se urca incet in el. Intai batranul, imbracat in negru, cu crucea mare de la gat, cu pantofii mari si prafuiti ce parca au strabatut intreaga lume intr-un ceas, cu parul alb ce flutura in vant lumina, cu ochii lui arzand ce scaparau scantei. In urma lui, privind in urma ei cu inima plangand, fetita ce vroia sa fi ramas aici, cu Sfantul ei cel drag, in lumea sfanta, plina de minuni.

Ea nu stia ca-n fata ei pasea mereu o inima arzand de dragoste pentru ea, ce s-ar fi facut covor de iubire sub talpile ei, sa arda spini, sa stinga cuie si sa alunge tot ce-i rau din calea ei.

Ea nu stia ca in fata ei pasea mereu o inima plangand, gata sa-i poarte toate durerile, sa mearga la Domnul cu chip schimonosit de chinuri si de greutatea poverilor ei, pentru a-L indupleca s-o ierte, s-o vindece, sa o mai primeasca o data inapoi.

Ea nu stia ca in fata ei pasea o inima gata sa bea fara ezitare intreg paharul ei de fiere, sa se lase rastignita doar pentru a ii fi ei bine, sa planga toate lacrimile lumii doar ca sa o vada zambind, sa adune in causul palmei toata bucuria lumii si sa i-o daruiasca, sa o poata vedea numai razand, sa spulbere cu o atingere toate grijile lumii, sa o poata vedea adormindu-i in brate, linistita, surazand.

Ea nu stia ca in fata ei pasea o inima gata sa faca toate astea, fara a le face insa mereu, caci trebuia sa ii lase in cale spinii si lacrimile si suferintele cele aducatoare de mantuire. Statea insa si atunci langa ea, tinand-o de mana la greu, purtandu-i crucea cu brate de fier si luptand pentru ea cu tot raul cel aducator de piedici.

Ea nu stia ca in fata ei pasea cel ce ii ascultase si ultima ruga, asa cum i le ascultase pe toate cele de folos de pana acuma.

Putin mai devreme, neputandu-se dezlipi de casa lui, lasandu-se cu greu smulsa din inima lui, il rugase cu lacrimi fierbinti la despartire : " "Hai cu mine! Eu trebuie sa plec... Dar vino, te rog, tu cu mine...." .

Ce nu stia ea era ca odata plecata, Sfantul a ascultat-o, din nou. S-a dat jos din icoana. Si-a incaltat pantofii prafuiti de atatea drumuri si a raspuns, indata, chemarii. Asa cum facea, de fiecare data. Asa cum facuse, dintotdeauna. Vazut. Sau nevazut...