"Dupa Dumneavoastra, Doamna!..."
In fata mea un domn si o doamna. Amandoi de varsta a treia. El, elegant, distins, serios, inalt, cu palarie. Ea, micuta, cocheta, vesela, ii zambeste fermecatoare. Isi vorbesc cu Dumneavoastra si, dupa cum se comporta, par a fi un cuplu de tineri care flirteaza inocenti, iubindu-se fara sa si-o spuna. Doar ca ei au parul alb....Si cincizeci de ani de casnicie!
Cand el ii spune si astazi "Dupa Dumneavoastra, doamna!", iar ea ii raspunde cocheta, cu un zambet la fel de placut, la fel de fermecator si la fel de misterios ca in prima zi...
Cand toamna are parfum de iubire ce nu se vestejeste odata cu trecerea timpului....El pare sa o certe dragastos. Ea roseste, se fastaceste ca o scolarita si incearca sa il imbuneze. Pastreaza insa amandoi distanta cuvenita, o distanta magica, ce pare a nu avea decat efectul de a-i face sa vrea sa se apropie si mai mult. Chiar si dupa cincizeci de ani.
Cand toamna are un zambet indragostit, luminand pe chipurile a doi batrani ce se plimba de mana... La fel de indiferenti fata de lumea din jur si la fel de fascinati de propria lor lume ca in prima zi...
Cand toamna zambeste cu acea iubire ce a trecut prin incercarile timpului, a piedicilor, a durerilor, a limitelor trupurilor, a trecut prin foc si furtuni si este astazi parca si mai puternica...
Cand toamna iubeste parca mai frumos decat primavara...
Si inca imi rasuna in inima glasul lui respectuos si curtenitor ...:
"Dupa Dumneavoastra, Doamna..."
