Doamnei doctor, cu dragoste. Neintamplata.


Anul 1959. Inchisoarea din Cluj. Cabinetul medical. In încăpere intră un tânăr infiorator de slab, îmbracat în zeghe, târât de braț de un caraliu.

Pare un schelet umblator, nu are mai mult de 40 de kg... insa desi e atat de slab incat ar trebui sa ii inspire mila, o trece un fior. Un curent de curaj, de tarie, o forta de neinteles strabat din fiinta lui, din spatele lui drept, din felul in care isi tine capul, din felul in care, desi prizonier, pare mai liber decat cel care il pazeste. Tanara domnisoara doctor se cutremura...fara sa stie de ce... Asezata in coltul din dreapta al incaperii, ea il vede perfect, el nu...priveste demn in fata, drept ca o statuie...Ar trebui sa mearga spre el, dar nu intelege de ce nu poate. I s-au inmuiat picioarele si parca ii bate inima altfel. Mai repede, mult mai repede decat de obicei. Se indreapta totusi zambind spre ei....

Strigoiul intoarce brusc capul spre ea incremenind-o cu o privire ce arde, cu ochii sai vii, atat de neasteptat de aprinsi pentru trupul slab pe care vazandu-l te-ai astepta sa il gasesti cu privirea golita de viata....Insa, din contra, pare ca o lume intreaga o priveste uriasa din ochii lui mari, negri, aprinsi...o lume frumoasa, adanca, bogata, o lume de vers si de vis, de dor si curaj, de doina, culori, de taine si zbor ...o lume atat de altfel decat tot cenusiul din jur...o lume in care pare ca toate intrebarile ei si-ar gasi raspuns, toate cautarile un sfarsit...si parca toate visele frumoase in care incetase demult sa mai creada ii urla din ochii lui dragi ca totusi s-ar putea intampla...

...Strigoiul ingheata si el. Roseste fastacit, isi pleaca privirea sfios si isi aseaza cu un gest timid pantalonul, ca un scolar temator...

Cat era de frumos barbatul acesta slab! Cat ii era de cunoscut, desi era prima oara cand il vedea! de parca s-ar fi stiut de cand lumea...de dinainte de spatiu, de timp, de cuvant sau de gand...Cat ii era de drag, cu chipul lui bland, cu zambetul lui de-abia ghicit, cu obrajii lui ce luau foc ca ai unui licean...cu sufletul lui curat ce se ghicea in lumina ce ii invaluia chipul....cu inima lui mare ce se ghicea in ranile de pe maini, ij semnele torturilor de pe trup, toate primite pentru singura vina pe care o avea - aceea de a-si iubi tara prea mult...

Detinutul politic - caci asta era strigoiul ce ii intrase in camera aducand cu el tot ceea ce visase ea dintotdeauna, fara raspuns- se aseza cuminte pe pat, lasandu-se examinat fara a mai putea schita vreun gest. Mainile ii tremurau usor, inima ii batea sa ii iasa din piept, se albea brusc si apoi iar rosea ca un copil, ochii lui care nu mai vazusera o femeie de noua ani ascundeau rusinosi flacara din ei...Si toata fiinta lui ardea. Cu un foc nebun ce cuprinsese si intreagă fiinta ei ...Si orice efort de a o ascunde parea pentru amandoi a fi in zadar...

Caraliul ii privea tamp pe cei doi ce se fastaceau si roseau ca niste copii, fara sa inteleaga ce se intampla in fata lui. Sufletul lui abrutizat nu putea intelege frumusetea tainei ce se desfasura cuminte sub ochii lui reci. Inima lui nu putea intelege iubirea imposibila ce cuprindea o viata in cateva clipe. Mintea lui spalata pana la robotizare nu putea pricepe tremurul fin al mainilor frumoasei doctorite. Mainile lui grosolane nu puteau mangaia inima sangeranda a detinutului din fata sa, inima aceea strivita ce plangea nevazut de atata iubire imposibila navalita dintr-o data in viata pe care si- o credea demult pierduta....Daca ar fi stiut caraliul ce-i in sufletul tanarului ce se pierduse acum de tot in ochii ei mari, de culoarea liliacului....gasind acolo toate visele ce-i fusesera furate, toti fiorii ce ii fusesera refuzati, tot dorul ce ii fusese smuls din piept pe nedrept...Daca ar fi stiut caraliul cum tremura acum intreaga fiinta a strigoiului, cutremurata de toata viata asta din el, pe care o crezuse demult inghetata, ucisa, strivita de tot...dar care ii batea acum cu atata putere din piept sub mainile calde ale doctoritei. Sub atingerea ei blanda de care parea ca se indragostise cu mult inainte de a o intalni...

Ea il ajuta sa imbrace haina cu maini tremurande, evitand sa il mai priveasca in ochi. Scrise grabita cateva randuri pe care le intinse autoritar caraliului. Era tot ce putea sa faca pentru iubirea ce avea sa iasa pentru totdeauna din incapere, nelasandu-se implinita. Detinutul iesi tras de brat fara a-si mai putea controla pasii sovaielnici. Cateva clipe aproape de ea...o simpla intalnire cu ochii ei frumosi de culoarea liliacului ...reusisera ce nu reusisera ani intregi de chinuri, de frig, de foame si de torturi. Il daramasera.

De a doua zi portia de mancare i se tripla. Ce minune se intamplase? Primea cate o bucatica de unt in fiecare dimineata, ciorba, paine, legume...chiar si carne...el, care nu mai vazuse carne de ani ...O luna intreaga il tinura acolo. Pleca alt om....Pleca viu. Si nu stia daca asta il bucura sau nu...

Ea nu a mai vazut niciodata strigoiul ce ii intrase in incapere intr-o zi de toamna pe care nici unul dintre ei nu avea sa o uite vreodata...

El nu a mai vazut niciodata ingerul cu ochi de culoarea liliacului care facuse posibila aceasta minune cu doar cateva randuri scrise tremurat pe o hartie intinsa caraliului... ingerul de care i-au trebuit doar cateva secunde pentru a se indragosti...sau poate ca o iubise dintotdeauna...?!

Astazi, dupa 56 de ani, doamnă doctor, primiti va rog, oriunde ati fi, de la mine, un buchet de liliac si multumiri in numele strigoiul de odinioara...

Cititi va rog si randurile scrise atunci cu lacrimi si cu suflet sangerand de cel de langa care nu ati mai plecat niciodata din ziua aceea de toamna. Din ziua aceea in care pentru cateva clipe vesnicia, primavara si iubirea s-au imbratisat aici pe pamant. In ochii Dvs de culoarea liliacului.

"Strigoiul

Desprinsa din visare, alba toata,

O pamanteana, o fata-adevarata,

Prin nu stiu ce spartura a patruns

Ca pan' la mine-aicea a ajuns.

Privirea ei piezisa si vicleana

Mi-a mai facut in suflet inca-o rana,

Iar cand a si zambit, la rasul ei

Se sparse mugurul durerii-n trei

Si-au inflorit ca liliacu-n mine

Flori vinete, de amarala pline;

Iar sufletu-mi care tragea sa moara

S-a-ntors din drum, a nu stiu cata oara,

Si uitandu-se-napoi in amintire,

Cu lacrimi mari si-amare in privire,

A frematat nespus de dureros

Si-apoi s-a-ntors din nou cu fata-n jos.

De ce-ai venit sa-mi tulburi somnul greu?

De ce, mai fata? Tu nu stii ca eu

Nu sunt decat un biet strigoi pe care

Privirea celor vii il frige,-l doare?

Eu suflet nu mai am, l-am risipit

De-a lungul caii ce-am batatorit

Si-acum sunt mort, sunt rece; de nu crezi,

Imi pipaie obrazul si-ai sa vezi!

Hai, fata, du-te, du-te si ma lasa!

Noi nu putem face-mpreuna casa.

Nu vezi, nu simti cum vantul imi destrama

Conturul meu de fun, neprins in rama?

Nu vezi, nu simti ca sunt de suflet gol

Si lumii voastre-i dau plangand ocol?

Si-apoi, eu-s blestemat; tu nu stii oare

Ca cine ma priveste prea mult moare

Si cel cu care fac vreun legamant

Il iau cu mine-aicea, in mormant?

De ce mai intarzii?! Hai, du-te, pleaca,

Si de ai dor, in lacrimi ti-l ineaca,

Ca eu sunt doar o umbra, o naluca!

Ii spune si Tu, Doamne, sa se duca. " ( versuri - dl. Demostene Andronescu)

Mai, 2015

Postări recente
Archive
Follow Us
  • Facebook Basic Square
  • Twitter Basic Square
  • Google+ Basic Square
Search By Tags