Moaşa

Cu 8 luni în urma această femeie mă ajută să o aduc pe lume pe Maria. A fost prima persoană care mi-a atins copilul şi sunt atât de fericită că s-a nimerit să fie un om atât de bun, de răbdător şi de generos.

Nu am văzut nici un doctor nici în ultimele două luni de sarcină, nici în ziua naşterii. Moaşa a fost cea care mă vizita regulat înainte de naştere, să se asigure că totul e în regulă, ea a fost cea care a petrecut toată ziua de 3 martie cu mine, venind dimineaţă să mă vadă imediat după ce mi s-a rupt apa şi aşteptându-mă apoi cu totul pregătit în camera de la spital. Ar fi trebuit să nasc în apă, însă, deşi ajunsesem la spital cu dilataţie maximă, Maria s-a răzgândit în clipa în care am intrat în apa călduţă. A hotărât să mai stea puţin. Aşa că următoarele 6 ore au fost un test pentru răbdarea lui Cheryl, care a acceptat însă mereu cu zâmbetul pe buze ba să îi învineţesc mâinile când aveam contracţii şi o strângeam pe ea tare de încheieturi, ba să nu o las să meargă nici la toaletă, pentru că intram în panică atunci când ieşea din cameră, ba să refuz cu încăpăţânare orice fel de anestezie - am luat doar paracetamol şi codeină fosfat- ba să îmi ţin icoanele mereu în faţa ochilor, în orice poziţie aş fi fost, ba să mai cer o amânare şi încă o amânare şi încă o amânare la ceea ce se anunţă a fi inevitabil: să îmi provoace naşterea, pentru că Maria nu mai vroia deloc să iasă...Până la urmă, după 6 ore petrecute aşa, cu tot felul de mofturi de femeie în travaliu- pe care le-a suportat eroic, mereu calmă, mereu zâmbitoare şi caldă- m-au convins să ies din apă şi să ne îndreptăm spre salonul unde urma să fie provocată naşterea. Însă nu ştiu dacă din cauza faptului că am mers pe jos până acolo sau de spaima sa nu îmi bage niciun fel de substanţă în corp ( atât de mult îmi dorisem o naştere naturală 100%...), cert este că nu am apucat să mă aşez bine pe pat , că Maria a şi ieşit.

Cheryl ştia deja foarte bine -si era de acord- că voiam să facem imediat skin-to-skin, cât mai mult timp, că voiam să tăiem doar după jumătate de oră cordonul ombilical, că nu voiam să fim deranjaţi de nimeni, nici în timpul travaliului, nici după naştere, aşa că a urmat toţi aceşti paşi şi ne-a respectat toate aceste dorinţe cu calmul ei obişnuit, cu dragoste şi cu o mare, mare bucurie că totul ieşise bine. De fapt dacă îmi aduc bine aminte era şi ea la fel de euforică...

Mă tot gândesc însă ce mult contează în acele clipe să ai lângă tine o astfel femeie. O femeie cu atâta experienţă - Cheryl e moaşa de 25 de ani, bunica şi străbunica ei au fost tot moaşe, are în jur de 400 de copii născuţi natural şi cam 200 de cezariene...înafară de asta a născut şi ea la rândul ei, a trecut chiar şi printr-o depresie post-partum, nu am avut nicio întrebare la care să nu îmi fi dat răspuns (şi am terorizat-o cu întrebări!), nicio grijă pe care să nu mi-o fi liniştit şi nicio temere la care să nu îmi fi dat măcar 3 soluţii. E atât de bine să ai în astfel de momente un sprijin într-o femeie care îţi ghiceşte întrebările înainte să apuci să le rosteşti, ştie ce simţi, înţelege ce îţi doreşti, suferă şi se bucura alături de tine şi are răbdare cum cred că puţini medici ar avea...pentru că naşterea este ceva atât de firesc şi în acelaşi timp atât de tainic, ceva atât de natural şi de simplu şi totul poate fi atât de frumos dacă este trăit aşa cum a lăsat Dumnezeu. Şi cine să ştie să asculte mai bine decât o femeie micuţa viaţa ce îi vorbeşte din corpul altei femei care îi stă în faţă?! Sunt taine pe care numai o femeie le poate înţelege şi simţi, sunt încurajări pe care numai o femeie le poate da altei femei, uneori doar cu o singură privire şi cu o simplă strângere de mână....Ce mare lucru să ai parte de ele într-un moment atât de important din viaţa ta. Şi dacă se întâmplă şi să fie o femeie atât de bună şi cu atâta dragoste de oameni cum am avut eu binecuvântarea să găsesc, cu atât mai bine....

Deşi nu e credincioasă practicantă, Cheryl a mers în următoarea duminică la biserică să se roage pentru noi şi să mulţumească Domnului că totul a decurs bine. Şi face asta după fiecare naştere. Pentru că mi-a mărturisit astăzi ca şi după atâta timp fiecare naştere încă o sperie. Îmi amintesc că imediat după naştere, când am spus cu mândrie că am născut doar cu paracetamol şi codeină, Cheryl mi-a spus "Nu te lăuda cu asta!". Mi-a spus să nu mă mândresc şi să mulţumesc Domnului cu smerenie pentru darul primit şi pentru naşterea uşoară...pentru că ea ştie cred mai bine decât oricine, asistând la atâtea naşteri, niciuna la fel, unele uşoare, altele complicate, unele poate cu final mai trist- ea ştie atât de bine, chiar fără să fie credincioasă practicantă, că nimic nu este de la noi...Slavă Domnului pentru toate!

Iar dacă se spune despre o femeie care naşte că dă mâna cu Dumnezeu, cred cu tărie că moaşa este cea care ştie mai bine decât oricine cărările tainice pe care să te ducă până acolo în acel moment, de mână te duce şi tot aşa te şi aduce înapoi, zâmbind fericită să te vadă cum îţi ţii comoara strâns în braţe. Şi orice ne abate de la această cale, atât de simplă şi de minunata- cum sunt toate lucrurile Domnului!- atunci când sarcina este fără riscuri, desigur- nu este un semn de civilizaţie, cred, ci o îndepărtare de la perfecţiunea pe care a gândit-o Dumnezeu, de la minunea şi de la bucuria autentice, nediluate, netăiate inutil.

Scriu toate aceste rânduri pentru a încuraja toate femeile care se tem poate de o naştere naturală (cărora le recomand si cartile Inei May Gaskin, care pe mine m-au ajutat foarte mult) şi pentru a da în acelaşi timp mărturie despre cât de important este rolul unei moaşe în astfel de clipe. Am născut prin străini, deşi am adus cu mine pământ de la mormântul Părintelui Justin şi am avut grijă să îl pun sub pătuţul Mariei de îndată ce am aşezat-o... să fie totuşi Acasă. Însă partea bună a faptului că am fost departe de casă a fost că m-a trimis Dumnezeu să nasc într-un loc unde naşterea naturală este încurajată mai mult decât oriunde în lume şi unde moaşele au cel mai important rol în naşterea unui copil, atunci când sarcina este fără riscuri, desigur. Şi mi se pare firesc şi atât de bine să fie aşa. Şi tare m-aş bucura că şi acasă să se întâmple în curând la fel...