Dragostea unei fiice

Am citit astăzi o poveste care m-a impresionat până la lacrimi. Este de fapt o întâmplare reală şi tare mi-aş dori să ajungă la cât mai mulţi oameni...

Ştiaţi că în Canada Ziua naţională pentru lupta împotriva leucemiei a fost decretată în ziua în care o româncă îşi sărbătoreşte ziua de naştere? Şi ştiţi de ce? Pentru că Cristina Ichim a reuşit să impresioneze o ţară întreagă prin luptă ei împotriva acestei boli care ameninţa să îi răpească Mama.

Familia Dumitru şi Florica Baţu Ichim au sosit în anii ’70 în Statele Unite când părintele Dumitru a obţinut o bursă la Princeton. S-au mutat ulterior la Kitchener, la 100 de km de Toronto, însă de Crăciunul anului 1988 cei doi părinţi şi cei şase copii ai lor au fost loviţi de o veste foarte tristă. Florica avea leucemie, medicii estimând că ar mai avea de trăit doar patru luni şi sfătuind-o să îl înţarce cât mai repede pe Matei, bebeluşul lor de 6 luni.. Şi dacă cei mici nu intelegeau prea bine ce se întâmplă, vestea i-a dărâmat însă pe cei doi copii mai mari: Toma (11 ani) şi Cristina (10 ani). Refuzând însă să se lase doborâţi de ea, au început să lupte pentru a îşi salva Mama, după puterile lor. S-au dus la biblioteca Universităţii din Toronto pentru a afla cât mai multe despre această boală, au amenajat la subsolul casei unde locuiau un laborator unde foloseau sânge de la porci pentru a face tot felul de teste. Şi, mai presus de toate, se rugau alături de tatăl lor şi de toţi ceilalţi fraţi ca Dumnezeu să le mai lase Mama.

Şi, deşi au ajuns să participe cu success la olimpiade internaţional, nu reuşeau însă să facă prea multe progrese în ceea ce priveşte boala mamei lor, aşa încât Cristina a luat decizia care avea să uimească şi să impresioneze până la lacrimi o ţară întreagă. Avea să facă turul Canadei de pe coasta de Vest până la cea de Est, pe patine cu rotile, pentru a îşi salva Mama.

"În mintea mea eu ştiam că nu pot să merg înapoi acasă până când nu termin. Niciodată nu am crezut că o să termin. Tot ce ştiam este că tot trebuie să mai merg, să mai merg". 6 luni avea să meargă. "Am mers 160 de kilometri pe zi. Era foarte dificil. Până la Saint John, în Newfoundland. Am început la 4 mai şi am terminat la 15 octombrie. Aproape şase luni",

“În tot acest timp, întreaga Canada a fost alături de Cristina şi de fratele ei Thomas. Jurnalele de televiziune şi presa scrisă prezentau pas cu pas povestea Cristinei. În fiecare oraş era primită ca un erou. O poveste care a tulburat Canada până la lacrimi. În British Columbia era cât pe aici să fie atacată de lupi, în Quebec a ajuns la spital, peste tot în fiecare seară îşi trata rănile de la picioare. Pe mâini urmele se văd şi azi. Dar ne spune că nu ştia decât un lucru: că trebuie să meargă până la capăt ca să-şi salveze mama.

Victoria a venit noaptea. Într-unul din punctele cele mai de nord ale Canadei, localitatea Saint John, ruta pe care avioanele iau la ceas de noapte drumul Europei. Exact drumul invers pe care soţii Ichim l-au luat acum 45 de ani. "Era noapte şi acolo am putut vedea oraşul Saint John. Era jos, la picioarele mele. Am ştiut atunci că am reuşit: am patinat pe toată Canada. Era incredibil. Mi-am dat seama că spiritul de om poate să facă orice…”

.” ( Jurnalul Naţional)

Tot din Jurnalul Naţional aflăm că “A fost primită în oraţul natal ca o eroină. În Piaţa Centrală din Kitchener, mii de oameni au venit să o salute la un concert în cinstea ei. Românii din Hamilton sau cei din Toronto au primit-o de asemenea ca o eroină. Alături de aceştia a venit şi preotul Gheorghe Calciu Dumitreasca, simbol al rezistenţei în Biserica Ortodoxă, emigrat în anii ’80 în Statele Unite ale Americii. Banii obţinuţi au fost donaţi unor centre de cercetare. Însăşi Cristina îşi face astăzi doctoratul în leucemie la Universitatea din Toronto. …”

Dragostea neînfricata a fiicei sale i-a dăruit Floricai încă 23 de ani de viaţă, când medicii nu îi dădeau mai mult de patru luni. Pe mica Cristina nu au speriat-o lupii, nu au speriat-o rănile, nu a speriat-o nici oboseală, nici singurătatea, nici durerea, nimic nu a făcut-o să dea înapoi în lupta ei cea mare, în care trebuia să biruiască. Nimic nu a făcut-o să se abată de la ţelul ei : să îşi păstreze Mămica alături, pe pământ, cât mai mult timp.

Câtă dragoste trebui să fi sădit această mamă în copilul ei când l-o fi alăptat? Câtă iubire trebuie să fi revărsat în sufleţelul ei cel mic de l-a crescut cu asemenea aripi? Ce sămânţă or fi sădit părinţii în pământul inimii ei de a răsărit aşa un suflet ales! Ce forţă să aibă un copil când alţi tineri de vârsta ei nu ştiu nici pe lume sunt! Câţi dintre noi am putea face asta pentru mama care ne-a dat viaţa?

(Foto: Florica Ichim)

M-a lăsat mută de emoţie exemplul acestei fete.

“Tot ce ştiam este că tot trebuie să mai merg, să mai merg"...Sunt cuvinte pe care cred că ar trebui să le repetăm, fiecare din noi, când viaţa pare să ne doboare, având exemplul ei în minte. Pentru că dincolo de faptul că şi-a salvat mama şi acum este aproape de a descoperi un leac pentru leucemie, povestea Cristinei ne arată şi cât de frumos răspunde Dumnezeu rugăciunilor însoţite de credinţa neabătută, de dragoste care mută munţi, de nădejde ce nu dă niciodată înapoi.

Ştim cu totii povestea mamei care se duce la Iisus şi Îl roagă să îi vindece fata. “Oh, femeie, mare este credinţa ta!”a rostit Iisus şi i-a vindecat copilul. Povestea Cristinei ne arată ca şi la rugăciunea unei fiice care s-a rugat cu credinţa şi a mers până la capătul puterilor ei, Dumnezeu a răspuns, limpede şi tare, cât să audă o ţară întreagă şi o lume întreagă. Şi a vorbit prin vocea unei Mame care a rostit candva, uimită si recunoscatoare, tot din mijlocul familiei sale, după mai mult de douăzeci de ani de cand medicii ii prezisesera moartea,:

"Dumnezeu mi-a dat mult mai mult decât am cerut." ( Florica Baţu Ichim)