Sunt mamă, mamă, şi de-abia acum încep să înţeleg


Şi cine ştie câte voi mai înţelege când va fi prea târziu...

Atâţia ani au trecut, măicuţă, şi eu de-abia acum încep să mă dumiresc prin ce-ai trecut. De-abia acum plâng în mine nopţile tale nedormite, paşii tăi ce alergau mereu să mă vegheze, fiinţa ta ce nu mai ştia cum să se împartă, mâinile tale ce nu pridideau să mă hrănească, să mă mângâie, să îmi aline cine ştie ce durere, să îmi spele cine ştie câte scutece, hăinuţe, aşternuturi, să mă schimbe, să mă adoarmă, să îmi mai şteargă o lacrimă, să îmi mai murmure un alint, să mă mai înveţe o taină. Şi cum îţi aruncam mâncarea, şi cum îţi răsplăteam eu jertfa cu încă o obrăznicie şi cum mai niciodată nu îţi mulţumeam. Şi cum te judecam, măicuţă, fără să ştiu de nopţile tale albe, de preamultele tale nopţi albe...uitând de chinurile tale multe, de preamultele tale chinuri, pe care doar acum încep să le pricep. Şi cât de greu vă era vouă atunci, măi mamă, faţă de cum ne este nouă acum...cum spălai tu cu apă rece aplecată peste cadă, cu mâncarea pe foc, cum apretai tu de frumos aşternuturile, câte injecţii făceai tu în cine ştie în câte locuri în fiecare noapte, câte lecţii făceai tu cu mine, la câte cozi uriaşe trebuia să stai tu în frig, câte haine mi-ai croşetat cu mâinile tale, câte goblenuri ai cusut până ţi-ai stricat ochii de tot, cum alergai tu din oră în ora de la munca să vii să vezi ce fac, sau cum mă luai cu tine când munceai, cum îmi lăsai tu mâncarea pregătită cu atâta dragoste doar ca eu să o ascund sau să o arunc, cum te lăsai mereu pe tine pe ultimul loc, cât de rar îţi cumpărai tu ceva nou, ca să nu îmi lipsească mie nimic, cum ai tremurat tu cu mine la toate examenele vieţii, ce coroniţe frumoase îmi împleteai tu din flori de câmp, cum ai ştiut tu să mă laşi uneori să plâng, deşi ţi se rupea inima de mine, dar bine ai făcut, că uite ce luptătoare ai scos din mine, cum ştiai tu mama să fii mamă, când e atât de greu? Cum le făceai tu, mamă, pe toate? Cine te-a învăţat pe tine să rupi bucăţi din sufletul tău ca să îmi pui mie aripi? Să tai bucăţi din inima ta, ca să mă îmbraci în ea ? Să îţi mai chinui trupul cu încă un chin, ca să îmi aşterni mie drum pietruit în viaţă. Să mai renunţi la încă o bucurie, ca să am eu îndrăzneala în viaţa să mi le cer. Să uiţi mereu de fericirea ta, ca să scoţi din mine Om. Cine ţi-a dat ţie puterea să faci asta ora de oră, zi de zi, an după an, o viaţă de om, în care ai primit prea puţin înapoi? De unde ai găsit forţa să mergi tot înainte, rid după rid, lacrimă după lacrimă, sacrificiu după sacrificiu, durere după durere, renunţare după renunţare... ştiind că poate prea târziu îţi voi mulţumi? Uneori întrebându-te dacă îţi voi mulţumi vreodată...

Sunt mamă, mamă, şi de-abia acum încep să înţeleg...Si cine ştie câte voi mai înţelege când va fi prea târziu...

Tags:

Postări recente
Archive
Follow Us
  • Facebook Basic Square
  • Twitter Basic Square
  • Google+ Basic Square
Search By Tags