Fetita cu pantofii rosii

Trece pe lângă mine. Are o hăinuţă roşie ‒ haina cea bună, de duminică ‒ peste rochiţa cea mai frumoasă, are ciorăpei albi şi pantofii roşii ‒ cei mai buni. Are părul împletit în codiţe, e somnoroasă şi se ţine strâns de mâna bunicii care o poartă pe la toate icoanele. Îmi amintesc dimineţile de primăvară când nu prea înţelegeam de ce nu aveam voie să mănânc nimic, de ce mă trezeau foarte devreme, de ce mă îmbrăcau cu hăinuţele cele mai bune şi apoi plecam, în aerul rece al dimineţii, cu atât de mari emoţii şi cu inima zbătându-se de-o teamă nedesluşită, spre marea întâlnire cu Cel care nu-mi dădea voie să mai îmbrăţişez sau să mai pup pe cineva în ziua aceea. Nu prea înţelegeam, însă mă supuneam cuminte tainei. După împărtăşanie veneam acasă şi eu, şi rochiţa cea bună, şi pantofiorii cei roşii, şi inima cea plină de-o fericire fără nume ‒ şi ne culcam din nou. Fără să ştiu că inima mea primise cel mai de seamă oaspete, iar sufletul, cea mai prețioasă hrană. A trecut atâta timp de-atunci. O văd trecând pe lângă mine, mi se strânge inima de-un dor care doare ... şi nu-mi doresc nimic mai mult decât să fiu din nou fetiţa cu pantofii roşii. Preotul ne vorbeşte despre Maria Egipteanca. Un gând mă face să zâmbesc. Încerc să îmi imaginez oamenii de pe vaporul care a dus-o la Ierusalim. Pelerini, călugări, pustnici, femei respectabile, nebuni întru Hristos, familii de credincioşi, neguţători cu frică de Dumnezeu ‒ îmi imaginez cum o priveau dispreţuitor şi cum o judecau toţi. Ştiau ei oare ‒ ei, căldiceii de care nu-şi mai aminteşte nimeni astăzi ‒ că desfrânata cu păcatele ei revoltătoare avea să-şi dea foc inimii şi să ajungă într-o zi marea sfânta Maria Egipteanca? Zâmbesc. Nebănuite sunt căile Domnului. Şi cât de bine este să te apropii de ele cu inima deschisă, nu cu mintea. Ca fetiţa cu pantofii roşii de lângă mine, care priveşte în sus zâmbind... O fi văzând vreun înger... Ea sigur i-ar fi zâmbit desfrânatei, dacă ar fi întâlnit-o pe vapor... Preotul vorbeşte apoi despre Împărăteasa Alexandra, care a renunţat fără să ezite la împărăţia cea vremelnică pentru cea veşnică. Neînfricată mărturisitoare, roagă-te şi pentru mine. Pentru noi toţi, cei care riscăm să ne pierdem într-o lume cu repere din ce în ce mai neclare, în care ni se prezintă din ce în ce mai mult răul ca fiind bine, în care se pare că a-ţi mărturisi credinţa va deveni în curând din ce în ce mai mult un gest de aşa-zis "extremism". Învaţă-ne tu să fim fermi întru Adevăr, oricare ar fi preţul pe care trebuie să îl plătim. Învaţă-ne să mărturisim fără de teamă, cu înţelepciune, cu blândeţe, cu inocenţă, curaj şi dreaptă-socotinţă, ţinându-ne departe de fanatisme. Învaţă-ne să avem curaj să trăim curat într-o lume în care ni se spune că nu se mai poate. Şi pentru că azi e ziua mea ‒ ziua pomenirii tale ‒ uite, te mai rog ceva. Căci ştiu că mă auzi şi că o să mă ajuţi. Să pot fi, din nou, fetiţa cu pantofii roşii... fragment "Floarea din Asfalt" 

Postări recente
Archive
Follow Us
  • Facebook Basic Square
  • Twitter Basic Square
  • Google+ Basic Square
Search By Tags