Oamenii-lume, oamenii-lumina...

Sunt oameni-blocuri, sunt oameni-palat, sunt oameni-casă, sunt oameni-garsonieră, sunt oameni-mansardă, sunt oameni-chilie, sunt oameni-cabană-de-lemn-în-vârf-de-munte, sunt oameni-cort-pe-malul-marii, sunt oameni-casă-cu-turnuleţe, sunt oameni casă-brâncovenească-cu-grădină-de-vis şi... sunt oameni cu o singură cameră. Cel mai tare mă dor oamenii cu o singură cameră... care nu ştiu că se poate mai mult... Sunt oameni în care intri şi te aşteaptă cu flori la recepţie. Au un portar îmbrăcat impecabil şi un lift strălucitor care te poartă ameţitor până la ultimul etaj. Cu un pahar de şampanie în mână, îţi arată viaţa privită de ei până hăt-departe, la marginile lumii. E noapte, luminile din oraş pâlpâie feeric, jazzul şi briza de seară îţi dau fiori, miroase a flori de lămâi, a tuberoze şi a zeci de plante exotice care le împodobesc terasa, piscina luminată clipoceşte uşor, iar ei, îmbrăcaţi în costumul lor alb, zâmbesc. Sunt oamenii-blocuri, cu multe etaje, care nu se mai satură... tot construiesc... tot sărbătoresc... tot cuceresc... Sunt oamenii care privesc viaţa din camera lor din turnul unui palat de vis, în care odată intrat, te simţi ca într-un basm. Descoperi uimit comoară după comoară, cameră după cameră, univers după univers. Sunt oamenii-palat în care, odată intrat, nu mai poţi fi niciodată la fel... Sunt oamenii-casă... Cu prispă, muşcate la geam, gutui pe dulap şi miros de cozonaci... cu pivniţa plină de bunătăţi şi cu odăi cochete la etaj. Sunt oamenii-garsonieră, cu ghitări aruncate într-un colţ şi fum de ţigară şi haos studenţesc, mirosind a petreceri şi-a iubiri care pleacă înainte de-a veni... Sunt oameni-mansardă, mirosind a cărţi vechi, a ploaie şi vers, a Chopin şi-a mobilier vechi... sunt oameni-chilie mirosind a lacrimi şi mir, a rugăciune şi a sfântă simplitate... sunt oameni-cabană mirosind a aer curat de munte, a brad, a brânduşe şi a flori de colţ, a miliarde de stele şi a lemne trosnind în şemineu... sunt oameni-cort care miros a libertate, a valuri, a scoici, a lună oglindindu-se în mare... sunt oameni kitsch ca o casă cu multe turnuleţe, în care nici măcar nu locuiesc... sunt oameni casă brâncovenească albă, cu mobilă simplă, neagră, sfeşnice argintate, pian, tablouri şi crini... Şi sunt oameni care sunt toate acestea, pe rând... Uneori, într-un singur ceas... Cel mai mult mă dor însă oamenii care ar putea fi toate acestea, pe rând, uneori într-un singur ceas, dar totuşi aleg să locuiască într-o singură cameră. Sunt oamenii în care intri şi cauţi, şi cauţi, şi baţi la uşile pe care şi le-au închis. În zadar. Nu vor să te lase nici jos şi nici sus. Trăiesc fericiţi sau nefericiţi în închisoarea ale cărei chei le-au aruncat poate singuri. Sunt oamenii cu o singură cameră, care nu stau acolo pentru că au ales în mod asumat simplitatea, ci pentru că nu ştiu că se poate şi altfel. Sunt oamenii cu o singură cameră din care, odată intrat, nu vrei decât să evadezi.... Şi sunt oamenii-lume, oameni-lumină, din sufletul cărora, odată intrat, nu ai mai vrea nicicând să ieşi... "Floarea din Asfalt" - Alexandra Svet