Intalnire cu Istoria

Copiii mei au intalnire cu Istoria. 

Dl. Demostene Andronescu, fost detinut politic, poet al inchisorilor. Zeci de ani de inchisoare, torturi si chinuri, jertfiti pentru o credinta, pentru un ideal, pentru demnitate. Cine zicea ca nu avem repere? "Treceam prin viaţă-așa ca orice om Și fremătând și eu ca orice pom Visam să înfloresc, să leg apoi, Și să rodesc, nu roade prea de soi, Ci rodul simplu-al pomului de rând Ce crește pe oriunde și oricând Și care zdrenţuit de vânt și ploi Își trage seva numai din noroi. Dar într-o zi o pasăre străină Cu penele brumate de lumină, Venind de pe tărâmul celălalt, Roti deasupra mea în zbor înalt Și poposind în ramurile-mi ciunte Își smulse-o pană și-ncepu să cânte. Și cântecul ei sfânt, din alte sfere, Ecou îndepărtat al altor ere, Ca seva dulce-n ramuri mi-a pătruns O dată numai, dar a fost de-ajuns. De-atunci un dor înalt, un dor fierbinte, Necunoscut de mine înainte, Îmi stăruie ca un blestem în sânge, Sufletu-l cântă, inima îl plânge Și scos din lumea mea, dintr-ale mele Mă îndârjesc să-mi fac din frunze stele, Să înfloresc luceferi și să am Câte un cuib în fiecare ram, Dar nu de păsări, ci de îngeri care Să scoată pui și-apoi spre cer să zboare Din ziua ceea, părăsind grădina, Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina, M-am răsucit și am întors-o-n sus S-o-nfig adânc în boltă ca pe un fus Și seva pentru rodul ce-l frământ S-o trag de sus din cer nu din pământ. Dar ramurile mele învăţate Cu sevă dulce trasă din păcate N-au rezistat luminii, și pe rând, Au prins a se usca, iar eu plângând Am strâns tot verdele pe care-l am Și l-am îngrămădit pe-un singur ram, Și-așa, cu celelalte ramuri goale Îmi pregătesc în trunchiul chinuit Arome pentru rodu-nchipuit. În jurul meu, stufoși, ceilalţi fârtaţi Peste zăplazuri mă privesc miraţi, Dar de-nţeles nu mă-nţelege unul Și zic foșnind în sinea lor: nebunul. Nemaigăsind pe coaja mea crăpată Nici gâze, nici omizi ca altădată, Mă ocolesc și mierla și lăstunul Zicând în ciripitul lor: nebunul. Și vântul sur, nomadul, călătorul, În frunza mea vrând să-și doinească dorul Și-a destrămat prin crengi uscate fumul Și-a zis trecând pe-alăturea: nebunul. Și prietenii mei buni ce până-acum Mi-au fost tovarăși nelipsiţi de drum Au dat din cap și, unul câte unul, M-au părăsit zicând încet: nebunul. Și când, mișcându-mi singurul meu ram, Foșnesc din frunzele ce le mai am Și-ngân sfios o melodie sfântă Ei, dându-și coate, zic: nebunul cântă. Iar când omida îndoielii moare Și duhul deznădejdii-mi dau târcoale, Foșnesc uscat și sec din ramuri ciunge, Ei dau din cap zicând: nebunul plânge. Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă, Ţi s-ar usca și ramuri și tulpină De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină Și-ai fi de tot comună și banală Și viaţa ţi-ar fi searbădă și goală, Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii De n-ar muri în locul lor nebunii."