top of page

Intalnire cu Istoria

Copiii mei au intalnire cu Istoria. 

Dl. Demostene Andronescu, fost detinut politic, poet al inchisorilor. Zeci de ani de inchisoare, torturi si chinuri, jertfiti pentru o credinta, pentru un ideal, pentru demnitate. Cine zicea ca nu avem repere? "Treceam prin viaţă-așa ca orice om Și fremătând și eu ca orice pom Visam să înfloresc, să leg apoi, Și să rodesc, nu roade prea de soi, Ci rodul simplu-al pomului de rând Ce crește pe oriunde și oricând Și care zdrenţuit de vânt și ploi Își trage seva numai din noroi. Dar într-o zi o pasăre străină Cu penele brumate de lumină, Venind de pe tărâmul celălalt, Roti deasupra mea în zbor înalt Și poposind în ramurile-mi ciunte Își smulse-o pană și-ncepu să cânte. Și cântecul ei sfânt, din alte sfere, Ecou îndepărtat al altor ere, Ca seva dulce-n ramuri mi-a pătruns O dată numai, dar a fost de-ajuns. De-atunci un dor înalt, un dor fierbinte, Necunoscut de mine înainte, Îmi stăruie ca un blestem în sânge, Sufletu-l cântă, inima îl plânge Și scos din lumea mea, dintr-ale mele Mă îndârjesc să-mi fac din frunze stele, Să înfloresc luceferi și să am Câte un cuib în fiecare ram, Dar nu de păsări, ci de îngeri care Să scoată pui și-apoi spre cer să zboare Din ziua ceea, părăsind grădina, Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina, M-am răsucit și am întors-o-n sus S-o-nfig adânc în boltă ca pe un fus Și seva pentru rodul ce-l frământ S-o trag de sus din cer nu din pământ. Dar ramurile mele învăţate Cu sevă dulce trasă din păcate N-au rezistat luminii, și pe rând, Au prins a se usca, iar eu plângând Am strâns tot verdele pe care-l am Și l-am îngrămădit pe-un singur ram, Și-așa, cu celelalte ramuri goale Îmi pregătesc în trunchiul chinuit Arome pentru rodu-nchipuit. În jurul meu, stufoși, ceilalţi fârtaţi Peste zăplazuri mă privesc miraţi, Dar de-nţeles nu mă-nţelege unul Și zic foșnind în sinea lor: nebunul. Nemaigăsind pe coaja mea crăpată Nici gâze, nici omizi ca altădată, Mă ocolesc și mierla și lăstunul Zicând în ciripitul lor: nebunul. Și vântul sur, nomadul, călătorul, În frunza mea vrând să-și doinească dorul Și-a destrămat prin crengi uscate fumul Și-a zis trecând pe-alăturea: nebunul. Și prietenii mei buni ce până-acum Mi-au fost tovarăși nelipsiţi de drum Au dat din cap și, unul câte unul, M-au părăsit zicând încet: nebunul. Și când, mișcându-mi singurul meu ram, Foșnesc din frunzele ce le mai am Și-ngân sfios o melodie sfântă Ei, dându-și coate, zic: nebunul cântă. Iar când omida îndoielii moare Și duhul deznădejdii-mi dau târcoale, Foșnesc uscat și sec din ramuri ciunge, Ei dau din cap zicând: nebunul plânge. Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă, Ţi s-ar usca și ramuri și tulpină De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină Și-ai fi de tot comună și banală Și viaţa ţi-ar fi searbădă și goală, Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii De n-ar muri în locul lor nebunii." 

Postări recente
Archive
Follow Us
  • Facebook Basic Square
  • Twitter Basic Square
  • Google+ Basic Square
Search By Tags
bottom of page