Acasa mea

 Scrisoarea unei batrane doamne “Cand din milioanele de maini ale lumii, doar mainile tale imi sunt Acasa... Cand din miliardele de ochi de pe pamant doar privind in ai tai simt ca pot sa adorm in sfarsit linistita... Mai stii? Cand am vrut sa plec si m-ai oprit. Si-am rasuflat usurata... Pentru ca ultimul lucru pe care il vroiam era sa plec de langa tine... Mai stii? Cand am plecat si m-ai lasat sa plec? Si cat am suferit....si am inghitit in sec si am mers cu demnitate mai departe... Dar cat de pustiu era totul... Cand priveam in jur si tu nu erai si nimic nu mai avea nici un sens Fara sa stiu ca si tu priveai in jur si eu nu eram si nimic nu mai avea nici un rost Mai stii?Cand ne-am intalnit si m-ai imbratisat si am plans amandoi si ne-am jurat. Eu ca nu mai plec. Tu ca, orice ar fi, nu o sa ma mai lasi nicicand sa plec. Dar nu ne-am spus-o niciodata. Ne-am luat de mana, asa ca acum si am plecat mai departe ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Poate ca nici nu plecasem de fapt Caci de Acasa nu poti pleca de tot niciodata... Mai stii apoi cand ai vrut tu sa pleci? Si gandurile iti erau mereu departe si dintr-o data parca nu ma mai vedeai si parca tot ce construisem impreuna nu mai conta si parca tot ce faceam era gresit... Te-am asteptat atunci, neclintita ca o stanca, sa te intorci Acasa. Te-am asteptat cu rabdare, cu credinta in iubirea noastra, mai puternica decat valul asta trecator, oricat ar fi parut el de puternic. Te-am iubit atunci la fel de mult, poate mai mult, statornica in bucuria din priviri, chiar daca-n tine nu gaseam raspuns, nemiscandu-ma din dorul ce ne-a legat de la inceput, chiar daca in tine nu isi mai gasea ecou, crezand cu aceeasi putere in iubirea noastra cum n-a mai fost pe pamant, chiar daca tu pareai sa o fi uitat de tot. Te-am asteptat cu iubire in fiecare seara sa te intorci Acasa, cu masa calda, cu inima arzand de dor, cu mangaierea neracita de distanta ta, cu imbratisarea neamarata de absenta ta. Te-am asteptat la fel, chiar daca tu erai altul, pentru ca stiam ca aveai sa revii. De Acasa nu poti pleca de tot, niciodata. Si eu eram demult Acasa ta...Veneai doar cand si cand, apatic, trist, distant, abatut si rece, cuprins de alte brate, crezand in alte vise, mirosind a alte ganduri si a alte doruri, dar cu toate astea, am continuat sa cred. In cel ce-a plans candva de bucuria mea. Si-am continuat, cu toate astea sa-l astept. Pana intr-o zi cand ai venit, m-ai privit ca si cum de-abia acum m-ai fi recunoscut, ca si cum n-ar fi nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cum totul ar fi fost un vis urat, m-ai privit din nou cu aceeasi iubire si cu un dor nebun. Si m-ai imbratisat plangand si ti-ai jurat ca nu mai pleci. Am plans si eu, de-abia atunci, ca un copil, de rusinea gandului ca daca ai mai fi intarziat o zi, eram gata sa plec. Ne-am luat de mana, asa ca acum, si am plecat mai departe ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Poate ca nici nu plecasesi de fapt Caci de Acasa nu poti pleca de tot niciodata... Mai stii cat de gelos erai uneori? Cand imi dadeau tarcoale toti cei ce iti pareau mai bogati, mai frumosi, mai puternici... Habar n-aveai ca pentru mine comoara din inima ta era nepretuita si n-as fi renuntat la ea pentru nimic in lume... Iti amintesti cat de geloasa eram uneori? Eu, care n-am fost niciodata frumoasa, ci doar cu un oarecare vino ncoace, si ala doar uneori, cand erai tu prin preajma si chipul imi stralucea dintr-o data si ochii imi scanteiau luminosi... Eu, care n-am fost niciodata desteapta, ci doar cu cate o sclipire uneori, cand erai tu aproape, sa ma inspiri... Eu, care n-am fost niciodata bogata, chiar daca imi spuneai ca sufletul meu iti era cel mai nepretuit dar... Cat de mult ma durea gandul ca ai putea iubi pe altcineva...si cum nu puteam respira decat cand imi luai, cu pace, cu liniste, cu dor si cu drag, din nou mana in mana ta. Si, in sfarsit, inima mea isi gasea din nou linistea. Acasa. In inima ta. Acasa. Acolo de unde, odata ce ai ajuns, chiar daca pleci, nu mai poti pleca de fapt niciodata. Acasa. Ochii tai. Mana mea in mana ta. Capul meu pe umarul tau. Sarutul tau de dimineata. Ziarul tau aruncat pe masa. Cana ta de cafea. Zambetul tau cand ma certi. Privirea ta buinaca si parul ciufulit si aerul tau pierdut dimineata cand nu-ti gasesti ceva ce iti trebuie si e chiar in fata ta. Felul in care rosesti, dupa atatia ani, cand iti spun indragostita cat esti de frumos. Nesabuinta cu care-ti dai toti banii din buzunar unui cersetor. Ceaiul pe care ti-l pregatesc cu rom, cu miere, cu lamaie, asa cum iti place. Tu, in fotoliu, cu privirea departe cand afara ploua, asculti muzica clasica si tii in mana o carte de poezii. Halatul tau gros ce miroase atat de frumos a tine. Imbratisarea ta. Tacerile mele si cuvintele tale. Tu, langa mine cand adorm. Tu, langa mine cand ma trezesc. Tu, langa mine cand mi-e frica. Tu, langa mine cand nu mai pot. Tu, langa mine, cand nu mai cred in mine. Tu, langa mine, cand lumea pare a fi toata impotriva mea. Dar daca suntem tu si cu mine impotriva lumii, cui ii mai pasa de ea? Tu, langa mine, cand nimeni nu vorbeste limba mea. Pe care doar tu pari sa o intelegi. Tu langa mine cand nimeni nu-ntelege. Dorul. Pe care doar tu stii sa-l asculti. Visul. Pe care doar tu stii sa sa mi-l prinzi din zbor si sa-l duci mai departe ca si cum as fi eu. Durerea. Pe care doar tu stii sa mi-o alini. Astazi este despre Acasa. Despre mana ta, care dupa atatea zeci de ani, cuprinde cu dor si drag si iubire si liniste mana mea. Si e singurul loc unde inima mea isi gasea din nou linistea. Acasa mea...” 

Postări recente
Archive
Follow Us
  • Facebook Basic Square
  • Twitter Basic Square
  • Google+ Basic Square
Search By Tags