Prietenia

Mama Koula. Când e la mine în mașină miroase a sfințenie, ne dăruiește mereu câte ceva din punga ei de rafie de la Lidl, iar zâmbetul său de fetiță luminează totul în jur. Deși are peste 93 de ani, e aprigă, plină de viață, independentă, autonomă și cu mintea mai ageră decât mulți dintre noi ăștia tineri. Are părul alb ca o bunică din poveste, ochii albaștri luminoși, dar și cu urme adânci săpate de lacrimi, și urcă aproape sprintenă – când mă gândesc că nu mai are totuși chiar așa de mult până când împlinește 100 de ani! – până la ultimul etaj al casei sale unde și-a făcut propria ei biserică – o încăpere plină de icoane, în care se roagă cu lacrimi în fiecare noapte pentru toată lumea. Îmi povestește cu un zâmbet larg cum a visat-O pe Maica Domnului îmbrăcată în albastru și cum Ii duce mereu flori albe la icoană, sau despre cum L-a văzut pe Iisus la Ierusalim și Acesta i-a arătat toate locurile sfinte, despre întâlnirile sale cu Sfântul Nectarie sau despre cum Sfântul Arhanghel Mihail a dus-o într-o noapte să îl vadă pe tatăl sau, care murise când era dânsa mică și pe care i-a părut tare rău că nu a apucat să îl cunoască. Îmi povestește aceste lucruri la fel de firesc cum aș povesti eu despre întâlnirile mele cu niște prieteni dragi.

Patriarhia Ecumenică i-a acordat titlul de „Mare Doamnă a Tronului Ecumenic”, iar istoria Prieteniei sale cu Sfântul Nectarie din Eghina este uluitoare. E o poveste pe care am „vânat-o” mult timp, poate chiar mai bine de un an, cu aceeași febrilitate cu care un copil caută o comoară într-un cufăr vechi, așa încât astăzi sunt tare bucuroasă să am permisiunea dânsei pentru a o da mai departe.

A călătorit din Cipru până în Anglia când avea 24 de ani, împreună cu cei 4 copii ai săi, timp de 11 zile, cu vaporul. Își amintește că un bărbat a întrebat-o, consternat:

“Cum faci să îi ții pe toți patru așa de cuminți lângă tine? Noi suntem patru adulți, părinți și bunici, ne ocupăm de un singur copil și nu mai putem face față, aleargă peste tot și nu îl putem prinde, iar tu, singură, cum faci să îi ții pe toți nemișcați lângă tine?”

Îi era teamă să emigreze, însă în ziua de sărbătorire a Sfintei Cruci a văzut o cruce luminoasă pe cer și a auzit o voce care i-a spus: „O mare putere te va sprijini”. Și-a luat inima în dinți, a vândut casa pe care o moștenise în Cipru și a plecat să fie alături de soțul său.

A prezis că Ciprul va fi invadat de turci cu 8 ani înainte ca aceasta să se întâmple, a trimis scrisori oficiale pentru ca autoritățile să ia măsuri preventive, însă nimeni nu a făcut ceva în sensul acesta.

„Mi-a arătat Maica Domnului că va izbucni război în Cipru. Iar eu i-am spus fiicei mele că se apropia războiul. Și fiica mea mi-a răspuns : «Cerul este curat, iar tu vorbești despre război…». I-am spus: «Va veni războiul!».

„După Paraclis, am mers la Lefkosia, la fratele soțului meu, Kostas Katsikidi, care locuia în Aglazian. Era 15 august. În aceeași zi după amiază am făcut Paraclisul Maicii Domnului în peștera unde este biserica Maicii Domnului din Peștera de Aur. Acolo L-am văzut pe Hristos într-o colibă, afară și lângă un râu, care la acea vreme nu avea apă. Era împreună cu cei 12 Apostoli îmbrăcați în alb. Hristos ținea un toiag înalt ca un păstor și mi-a zis: «Răul va începe din Mesaoria. Femeile și copiii vor merge în munții din Pafos să se ascundă pentru a scăpa cu viață». Și mi-a arătat acolo sus că era aliniată multă armată.”

„Am scris și o scrisoare de patru pagini Preafericitului Macarie al Ciprului, spunându- i că ne va ataca Turcia. Preafericitul mi-a răspuns în felul următor: «Îți mulțumim că te rogi pentru Cipru». Însă eu nu m-am mulțumit cu acele cuvinte ale lor. Voiam că ei să facă ceva pentru a se opri răul, însă nu au făcut nimic. Nu credeau cele ce le spuneam. Și i-am lăsat. În ziua de azi, satul meu nu mai există. Au luat și pietrele de la bisericile Maicii Domnului a noastră și și-au construit geamia. Toate casele noastre le-au dărâmat… Și au ridicat acolo statuia lui Kemal Ataturk”.

L-a cunoscut pe Sfântul Nectarie din Eghina în ziua de 2 februarie 1969, în ziua Întâmpinării Domnului Hristos, la Biserica Maicii Domnului din Camberwell, Londra, prin intermediul unei cărți despre viața lui pe care a cumpărat-o cu doar două lire de la o femeie. Două lire care aveau să îi schimbe viața. Și atâtea alte vieți pe lângă a ei!

„În timpul întoarcerii mele acasă, mintea mea călătorea la acest sfânt necunoscut mie atunci. Cum a trăit acest om? Îi vindeca, cu adevărat, pe bolnavi? Și aveam atâta nevoie de mângâiere și de sporire duhovnicească în acest loc străin, unde oamenii și toate din jurul meu erau atât de diferite!

Când părăseam în 1953 Famagusta împreună cu cei patru copii ai mei ca să mă întâlnesc cu soțul meu aici în Anglia, aveam, desigur, speranța și așteptarea unei calități mai bune a vieții. Însă aici, în străinătate, toate arătau la fel de invariabile. Serviciu-casă-copii-griji…

Noi, ca familie, trebuia să ne sacrificăm multe dintre plăcerile vieții, chiar și micile momente de relaxare. În străinătate nu ți se dăruiește nimic, iar dacă vrei să creezi ceva, doar cu muncă asiduă o poți realiza. Cinci copii creșteam și ne zbăteam să îi creștem corect, cu toate proviziile necesare ca să putem face față oricăror dificultăți ale vieții. Rudele din jurul meu – puține, prietenii – puțini. Doar duminicile păreau un pic diferite față de celelalte zile ale săptămânii. Iar dacă erai unul dintre norocoșii care locuiau lângă o biserică ortodoxă, atunci ai fi auzit și clopotele care să îți amintească de faptul că era duminică…”.

(În cuvintele dânsei regăseam multe dintre trăirile și durerile noastre...)

„Nimic de nevindecat pentru Sfântul. Am ajuns în sfârșit acasă și am reușit să deschid cartea. De la primele pagini am simțit cum mă copleșeau sentimente de bucurie, optimism și de dragoste. Pentru puțină vreme uitasem de toate cele din jurul meu și fusesem condusă în lumea Sfântului Nectarie – o lume plină de minuni, de pietate, de înfrânare, smerenie, răbdare și o mulțime de alte virtuți care l-au ajutat să îndure atâtea nedreptăți din partea oamenilor. Era aceasta dragostea sa pentru Dumnezeu și încrederea absolută în sfânta voia sa care l-au întărit în încercări. Mormântul Sfântului Nectarie de la Eghina este unul dintre cele mai îndrăgite locuri de pelerinaj și slava Sfântului Nectarie depășise granițele Greciei. Era timpul să ajungă harul său și aici, în îndepărtata Anglie. Lacrimi de emoție și de bucurie mi-au inundat ochii… «Îți mulțumesc și te admir», ziceam iar și iar, făcându-mi semnul crucii și mulțumindu-i Domnului pentru că mi-a scos-o pe acea doamnă în cale, ca să îl cunosc astfel pe acest sfânt făcător de minuni. Bucuria mea era atât de mare, încât voiam să o împart și cu ceilalți frați, ca să îl cunoaștem și să îl slăvim împreună”.

Acesta a fost începutul unei prietenii strânse între o croitoreasă de 42 de ani dintr-o fabrică din Londra, mamă a 5 copii, și unul dintre cei mai iubiți sfinți ai zilelor noastre.

Sfântul Nectarie a început să îi apară în vis Mamei Koula, iar miracolele nu au încetat de atunci până astăzi să aibă loc și în Londra, așa cum au loc peste tot unde Sfântul, prin harul Domnului, se hotărăște să intre în viețile oamenilor.

„Soțului meu, Hristos, îi apăruse o tumoare la mâna stângă. Doctorii i-au spus că cel mai bine ar fi fost să o îndepărteze prin intervenție chirurgicală, însă el a refuzat să se intervină invaziv. Pe de o parte, treburile de la fabrică și diversele responsabilități, pe de alta, teama unei intervenții chirurgicale îl făcuseră șovăielnic, indecis. «Dar am în mâinile mele cel mai bun medicament», m-am gândit, «și, de fapt, cel mai puțin dureros». Am luat vata cu uleiul de la candela Sfântului Nectarie și, murmurând troparul său, am început să ung mâna soțului meu. Ne-am făcut amândoi semnul crucii și ne-am pus dorința ca Sfântul să facă o minune.

Seara, nu știu dacă apucase să mă prindă somnul sau eram încă trează, când îl văd în fața mea pe Sfântul Nectarie. Era identic cum îl văzusem în icoana sa din Biserica Tuturor Sfinților. Doar că acum se auzise și vocea lui ca un sfat părintesc: «Să îi spui soțului tău să meargă neapărat să se spovedească pentru a fi iertat». Apoi a dispărut din fața mea.

Dimineața, tulburată, dar deloc speriată de visul meu, i-am spus lui Hristos ceea ce mă sfătuise Sfântul Nectarie. Hristos a primit îndemnul Sfântului, iar singurul lucru care ne mai punea probleme era pe care duhovnic să îl viziteze, de vreme ce până atunci nu mai avusese duhovnic în Anglia. «Să meargă oriunde», mi-a zis Sfântul Nectarie într-o altă apariție în somn seara următoare, dându-mi să înțeleg că aceea era dorința lui pentru noi amândoi. Astfel, ne-am hotărât să mergem la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex”.

Iată că la îndemnul Sfântului Nectarie aveau să ajungă la un alt mare sfânt al timpurilor noastre, Sfântul Sofronie Saharov de la Mănăstirea Essex, care, și el la rândul lui, a văzut ceva special în tânăra mamă care și-a deschis sufletul în fața sa.

„Cu starețul am vorbit multe. Prima dată Hristos, după care eu. Printre altele, noi i-am spus și despre Sfântul nostru, Nectarie, care ne făcuse și nouă o minune, vindecându-i lui Hristos acea tumoare la mâna stângă. I-am vorbit despre aparițiile Sfântului, despre cât mă marcaseră viața și minunile lui… Și așa decurgând conversația, preacinstitul stareț m-a întrebat cu interes părintesc: «Vrei să devii monahie aici, la mănăstire?». Eram bulversată de întrebare. M-am întrebat dacă dorea să îmi pună la încercare adevărata credință sau dacă voia din nou să descopere dacă îi spusesem adevărul despre Sfântul Nectarie. Răspunsul meu, însă, a venit aproape automat: «Cu cinci copii, părintele meu stareț, și cu soțul meu luptându-se zi și noapte să îi crească…». A zâmbit Sfântul Sofronie și și-a plecat capul spre piept, lăsând să cadă între noi tăcerea, semn că se încheiase întâlnirea noastră”.

Deși nu avea decât cartea Sfântului și puțin ulei de la candela sa de la Mănăstirea din Eghina, minunile au început să curgă cu repeziciune în jurul său.

„Într-o dimineață, mergând la serviciu la fabrică, am observat că una dintre muncitoarele noastre, Parascheva, părea foarte tulburată. Era și ea una dintre multele fete cipriote care își lăsaseră în urmă părinții, frații și satul și veniseră în străinătate pentru un viitor mai bun. M-am apropiat de ea cu interes și îngrijorare. «Ce se întâmplă cu tine?», am întrebat-o, iar ea a izbucnit în lacrimi. «Tatăl meu – s-a bâlbâit ea – este foarte bolnav în spital și trebuie operat». Parascheva se temea pentru el, căci, bătrân fiind, ar fi putut să nu depășească momentul. «Vino cu mine», i-am zis aproape automat și, trăgând-o de mână, am mers într-un loc retras, departe de privirile curioase. «Să ne rugăm Sfântului Nectarie, iar acesta va mijloci vindecarea tatălui tău», i-am zis plină de credință. Apoi i-am vorbit despre cartea Sfântului Nectarie și vata cu ulei pe care le păstram ca pe un tezaur sfânt, promițând că i le voi aduce următoarea dată pentru a le da tatălui ei bolnav.

Pe tatăl Paraschevei îl cunoșteam foarte puțin. Însă am considerat că era de datoria mea să ajut pe fiecare om bolnav pe care Sfântul Nectarie mi l-ar fi putut scoate în cale. Împreună cu Parascheva am telefonat doctorilor care îl îngrijeau și atunci ne-au spus că vor face un consiliu medical pentru a decide cum să procedeze în privința tratamentului său. Între timp, trimisesem cartea tatălui bolnav al Paraschevei, rămânându-i acestuia să se roage fierbinte, dat fiind că nimic nu este de nevindecat pentru Sfântul Nectarie.

După cum mi-a povestit mai târziu Parascheva, tatăl ei chiar citise cartea. Seara târziu, așteptând decizia doctorilor, l-a vizitat Sfântul în somn, spunându-i că se va face bine, îndemnându-l să meargă la Biserica Tuturor Sfinților, să se închine la icoana sa și să îi aprindă o lumânare. Parascheva l-a luat pe tatăl ei și s-au dus la biserică precum îi ceruse Sfântul. Câteva zile mai târziu, bolnavul, acum complet vindecat, a plecat la el acasă bucuros și sănătos.

Aparițiile și minunile Sfântului Nectarie au continuat să aibă loc nu doar pentru mine, dar și pentru mulți alți oameni care ceruseră să le aduc fie cartea Sfântului, fie vata cu ulei de la candela sa. De multe ori m-am întrebat din ce motiv mă alesese Sfântul pe mine, o croitoreasă simplă și nesemnificativă, care, expatriată cu soțul meu, ne aflam într-o țară străină ca să ne luptăm să îi creștem pe cei cinci copii ai noștri. «Mintea omenească nu poate cuprinde căile Domnului», murmuram, făcându-mi cruce, și am continuat ghemuită cusutul”.

Sfântul Nectarie avea însă planuri mari cu ea.

„Într-o seară, am văzut în somn o biserică anglicană despre care știam că se afla la o distanță mică de zona unde locuiam, fără însă să o fi vizitat vreodată. În interiorul bisericii se aflau trei preoți ortodocși care încercau să o curețe aruncând afară fiecare obiect inutil. În curtea bisericii fusese înălțată o grămadă mare de moloz, pământ, beton spart și toate celelalte mizerii dinăuntrul bisericii. I-am văzut pe preoți așezând o ancoră peste acea grămadă. În vestibul existau două scaune înalte, ca niște tronuri, pe care stăteau doi dintre cei trei preoți, în timp ce al treilea rămăsese în picioare, cu spatele întors. Mie mi s-a părut că acel preot era episcopul nostru, părintele Grigorie – ulterior Arhiepiscopul Thyateirei și Marii Britanii – și m-am apropriat ca să îi vorbesc. Însă, spre marea mea surprindere, am aflat că acel bărbat nu era altcineva decât Sfântul Nectarie! Plină de emoții și pe deplin conștientă de prezența Sfântului, am făcut metanie și m-am aplecat să mă închin dreptei sale. Imediat după mi-am deschis ochii, m-am ridicat din pat și, făcându-mi cruce, am șoptit «Slăvit fie numele tău, Sfinte al meu, Nectarie!».

Ziua următoare, tot reamintindu-mi visul nopții precedente, mă întrebam adesea care să fi fost semnificația lui. Ce însemna acel vis? Am decis să îmi împărtășesc experiența aceea atât de vie cu soțul meu, Hristos. Hristos, tulburat și acesta, s-a întrebat: «Ce o vrea, oare, Sfântul Nectarie de la noi?... Și biserica? Poate vrea propria biserică?». Am rămas privind nedumeriți unul la celălalt, fără a fi în poziția de a da răspunsuri”.

După acest vis a început să facă demersurile necesare pentru a afla cum i-ar putea face Sfântului Nectarie propria sa biserică în Londra:

„Noua biserică urma să deservească aproape 500 de familii ortodoxe de greci – și nu numai – din zona noastră.

Iar răspunsul oficialităților nu a întârziat să apară: «Dacă se adună o sută de semnături de la familii ortodoxe care locuiesc în zonă, prin care se solicită înființarea unei noi biserici, iar cererea va fi depusă la Arhiepiscopul Athinagoras al Thyateirei și Marii Britanii, atunci vor fi făcute demersuri spre bucuria tuturor».

Imediat mi-au reînviat speranțele. Mi-am făcut cruce și, cerând ajutorul lui Dumnezeu, precum și binecuvântarea Sfântului Nectarie, am început strângerea semnăturilor”.

Cu ajutorul Sfântului a reușit să strângă în doar două zile semnăturile necesare.

„Bucuria mea era de nedescris. Cu toate acestea, un gând iar mi-a înțepat inima ca un spin. Ani întregi, biserica noastră fusese aceea a Maicii Domnului, din Camberwell. Acolo, în fața icoanei ei, m-am rugat și am găsit mângâiere la orice greutăți întâmpinam cu familia, precum și putere în lupta grea a vieții. Biserica aceea era pentru noi locul de întâlnire și comunicare cu cei cunoscuți și prietenii în toate zilele de duminică și de sărbătoare. Mai mult, era locul unde ne adunam cu compatrioții și aflam știri din țară. În acea biserică au crescut copiii noștri. Acestea și multe alte gânduri îmi tulburau mintea. Cum era posibil acum să caut altă biserică? «Sfinte al meu, Nectarie – l-am implorat – vreau atât de mult să îți construiesc biserica ta, dar nu aș vrea să o rănesc pe Maica Domnului a noastră». Și astfel, tulburată cum eram, m-a luat somnul. Atunci am văzut în somn două icoane plutind în aer, foarte aproape una de cealaltă. Una era a Maicii Domnului, cealaltă a Sfântului Nectarie. Atunci am înțeles că trebuia să las deoparte orice ezitare, deoarece întemeierea noii biserici era voia amândurora.

Într-o zi, când zăpada se așternuse în toată Londra, în ciuda frigului crunt și dificultăților de deplasare, pe când picioarele ni se afundau de-a dreptul în zăpadă, am mers cu părintele Grigorie – preot atunci, ulterior arhiepiscop – la Biserica Sfântului Bartolomeu. Era o biserică veche, anglicană, aflată pe Wycliffe Road, în zona Battersea din sudul Londrei. În fața ei, am realizat că era exact aceeași biserică pe care o văzusem în vis.

Întreaga comunitate elenă, atât din zona noastră, cât și din alte zone, a oferit cu generozitate din puținul sau preaplinul lor în scopul renovării bisericii. Iar Sfântul Nectarie nu ne-a lăsat niciodată să ne facem probleme cu banii. Când ne gândeam că erau pe terminate, încă o contribuție nouă de la vreun bun creștin intra la casierie, atât cât era și costul lucrării. Toate s-au făcut în ordine și într-un mod minunat, încât nu exista nicio îndoială că Bunul Dumnezeu lucra prin Sfântul Nectarie, spre slava lui Dumnezeu”.

Și astfel, la doar un an după ce a aflat despre el și a udat cu lacrimi cartea despre viața lui, o femeie care avea aproximativ vârsta mea și avea 5 copii a reușit cu ajutorul Domnului să împlinească ceea ce Sfântul i-a arătat în vis, i-a făcut biserica, despre care acesta îi spusese că avea să devină „centru al ortodoxiei”. Inaugurarea a avut loc pe 20 martie 1970.

„Cu puterea lui Dumnezeu, pe 20 martie 1970, într-o vineri după-amiază, la o Vecernie de seară, s-a citit Acatistul Maicii Domnului și a avut loc inaugurarea bisericii. În prezența clerului și a mirenilor, în toată splendoarea și măreția, a fost făcută prezentarea oficială pentru înfăptuirea Tainelor și Liturghiilor Bisericii spre slava lui Dumnezeu.

Iar eu, cu ochii înlăcrimați, i-am mulțumit lui Dumnezeu că ne-a ajutat să ajungem până în momentul inaugurării, dar și Sfântului Nectarie care ne-a cerut să îi dedicăm o biserică noi, ca și comunitate eleno-ortodoxă. Și în timp ce urmăream Vecernia, am realizat că preoții, care inițial fuseseră patru, au devenit cinci. L-am văzut pe călugărul nou-venit, cu mantia episcopală, care îi ascundea fața, întrând și dispărând în altar. Iar alteori preotul nou-apărut se mișca de la o strană la alta”.

După slujbă l-a întrebat pe unul dintre preoți unde este cel de-al cincilea. Când acesta i-a răspuns că au fost doar patru au trecut-o fiori. „M-am speriat, atunci chiar m-am speriat, nu am fost foarte fericită.

Noaptea, în liniștea somnului meu, a revenit același nou rasofor pe care îl văzusem în biserică în timpul Vecerniei. «Eu eram și am venit să vă binecuvântez»”.

Își amintește că a îngenunchiat în fața celor trei trepte unde se primește de obicei Sfânta Împărtășanie iar Sfântul i-a așezat mâinile pe cap și a binecuvântat-o.

„Am fost atât de fericită când a făcut asta! Imediat m-am ridicat și mi-am făcut cruce. «Slăvit fie numele tău, Sfinte Nectarie!», am șoptit și i-am făcut metanie Sfântului”.

Prin ea s-au împlinit vindecări miraculoase încă de când avea doar cartea despre Sfântul Nectarie și puțin ulei sfințit de la candela de lângă o icoană de-a sa… „Imaginează-ți când am avut biserica…”, îmi spune râzând.

Un bebeluș salvat de la moarte, după ce Sfântul i s-a arătat noaptea în vis și a trimis-o în casa acelei familii pentru a-l unge cu ulei sfințit, o tumoare la sân care a dispărut când a pus mana pe ea în timpul unei slujbe când din moaștele sfântului a izvorât lumină, fratele său întors la viață după rugăciunile ei cu lacrimi și un indian, vecin de salon al fratelui său, vindecat de Sfântul Nectarie, tot pentru rugăciunile ei. Sunt doar câteva dintre minunile despre care îmi povestește cu naturalețe, firesc, cu acel surâs copilăresc care îi luminează întreaga ființă….

Articol publicat integral  in “Floarea din asfalt” vol 2 -“Sa ma intorc Acasa”

Comanda:

https://www.floareadinasfalt.ro/comanda

Doamna Koula Katsikidis si-a publicat anul acesta memoriile sub titlul:

"O calatorie printre amintiri”.

Daca doriti sa comandati cartea va rog sa imi scrieti.

( Multumiri pentru traducerea din lb greaca Dnei Florentina )